Cum șeful meu semiromân mi-a spus ceva în genul „Bă, eu nu-i înțeleg p-ăștia care zic hașănem”, tot el m-a determinat să scriu și despre „Bă, astăzi totul e tare, tare frumos, tare bun, tare prost, nimic nu mai e foarte bun, foarte prost”. Carevasazică, transformarea adjectivului tare în adverb marcă a superlativului absolut este de dată recentă, fiindcă altfel nu s-ar explica folosirea lui aproape obsesivă. Cum e întrucîtva imprimat în mentalul colectiv, avem impresia că obsesiile lingvistice sînt majoritatea de dată recentă, deci sigur o transformare post 1990 a vocabularului.
Sensul de foarte apare încă de la Laurianu (1876) (Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane. Tomu II, I-Z, p. 1434) sub forma „si ca forma de superlativu: ellu e tare supperatu = forte supperatu”. În Șăineanu (1929, p. 641) autorul spune că folosirea sa cu sensul de foarte este specifică Moldovei: „2. Mold. foarte tare bătrân”. În Scriban (1939, p. 1299) apare sub forma: „(În nord și cu adj., și cu adv.) un om tare bun, tare bine.”. În DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1975), DEX2 (1996), DEX2 (2009), MDA (Vol, 2, 2009) e păstrată această folosire adverbială pentru superlativul unui adjectiv sau adverb. În concluzie, o fi folosit (poate abuzat) el des în prezent, dar sigur nu e o invenție recentă.
Ce e totuși ceva „de ultimă oră” este folosirea lui tare ca adjectiv în rol de nume predicativ în propoziții (fraze) eliptice de subiect și verb copulativ; „(Chestia asta e) foarte tare, frate!”. Sensul lui tare de aici nu e atestat în DEX (2009), pentru că e unul mai argotic, mișto, cool, senzațional („Tare, n-am ce zice!”). Tot recentă e și folosirea lui tare cu sensul de bun, valoros, de succes („Avem cel mai tare show de televiziune din țară”).
Translate
sâmbătă, 12 decembrie 2015
sâmbătă, 5 decembrie 2015
Mania lui „ca și”
Probabil un efect de turmă îi determină pe mulți să adopte în vorbire construcții lingvistice stridente (ca să nu spun chiar ridicole) de genul omniprezentului hașănem pentru acronimul firmei suedeze Hennes & Mauritz AB. Dar pentru că romgleza e însăși un subiect prea vast pentru o postare de blog, încerc să dau acum un alt exemplu de inovație dăunătoare în spectrul lingvistic actual.
Cei ce pretind a vorbi îngrijit au o fobie de cacofonii. De înțeles, și pentru mine o cacofonie reprezintă o consecință a unei educații precare. Pentru a le evita în vorbire, aceștia au inventat un „și” după prepoziția „ca”, atunci cînd urmează (în principiu) un substantiv ce începe cu litera „c”. Auzim astfel „ca și căpitan / comandant / coleg / cavaler, ...”. Este indubitabil că acel „și” are un rol estetic, păstrînd fluxul verbal aproape nemodificat (se rostește în plus doar o silabă). Alternativa la această găselniță nu poate fi decît renunțarea completă la particula buclucașă „ca” și înlocuirea ei cu un cuvînt ce nu produce o schimbare a sensului comunicării. Neexistînd însă o variantă unică pentru acest substitut, părîndu-ni-se dificil să zicem „din poziția de căpitan și-a condus echipa în 70 de meciuri”, „Cînd eram colegi, ne-am înțeles bine”, aș accepta pînă la urmă ca „și” să intre după „ca” atunci cînd vrem să evităm o cacofonie. În fond, îl folosim pe „întrucît” în locul lui „fiindcă”, l-am scos din vorbire pe „căci”, doar ca limba să sune cult. De ce mai contează un „și” în plus plasat strategic ?
Deci, dacă „și”-ul previne o cacofonie, ce caută în construcții de tipul „ca și autor”, „ca și jucător”, „ca și mine” ? Nimic nu caută, desigur. Cred că aceia ce-l utilizează pentru rol stilistic nu se pot abține de la a-l băga peste tot, nesesizînd că-i superfluu. N-are nici rol estetic, nici rol gramatical. Am acceptat „Biserica Catolică”, „Banca Comercială”, „ca și coleg”, dar „ca și prieten” e deja prea mult.
Cei ce pretind a vorbi îngrijit au o fobie de cacofonii. De înțeles, și pentru mine o cacofonie reprezintă o consecință a unei educații precare. Pentru a le evita în vorbire, aceștia au inventat un „și” după prepoziția „ca”, atunci cînd urmează (în principiu) un substantiv ce începe cu litera „c”. Auzim astfel „ca și căpitan / comandant / coleg / cavaler, ...”. Este indubitabil că acel „și” are un rol estetic, păstrînd fluxul verbal aproape nemodificat (se rostește în plus doar o silabă). Alternativa la această găselniță nu poate fi decît renunțarea completă la particula buclucașă „ca” și înlocuirea ei cu un cuvînt ce nu produce o schimbare a sensului comunicării. Neexistînd însă o variantă unică pentru acest substitut, părîndu-ni-se dificil să zicem „din poziția de căpitan și-a condus echipa în 70 de meciuri”, „Cînd eram colegi, ne-am înțeles bine”, aș accepta pînă la urmă ca „și” să intre după „ca” atunci cînd vrem să evităm o cacofonie. În fond, îl folosim pe „întrucît” în locul lui „fiindcă”, l-am scos din vorbire pe „căci”, doar ca limba să sune cult. De ce mai contează un „și” în plus plasat strategic ?
Deci, dacă „și”-ul previne o cacofonie, ce caută în construcții de tipul „ca și autor”, „ca și jucător”, „ca și mine” ? Nimic nu caută, desigur. Cred că aceia ce-l utilizează pentru rol stilistic nu se pot abține de la a-l băga peste tot, nesesizînd că-i superfluu. N-are nici rol estetic, nici rol gramatical. Am acceptat „Biserica Catolică”, „Banca Comercială”, „ca și coleg”, dar „ca și prieten” e deja prea mult.
sâmbătă, 21 noiembrie 2015
Ce mă exasperează
Pentru mine politețea trebuie fără excepție să fie combinată cu o cunoaștere temeinică a vorbirii corecte. Chiar și dacă nu deschidem dicționare sau gramatici, tot ar trebui să avem măcar un simț al limbii.
Mă oripilează situațiile - trăite din păcare destul de des - cînd cei ce vor să fie politicoși nu știu că limba literară s-a opus cu înverșunare (pînă acum cîștigînd) contaminării polisemiei verbului „a servi” cu sensul de „a mînca”. Îmi doresc mai mult decît orice (și exagerarea nu-i chiar atît de mare) ca o domnișoară zîmbitoare să mă întrebe „(Să vă prepar pentru) aici, sau la pachet ?” (că tot ne place engleza (românizată), am auzit la ei zicîndu-se „Here or to go ?”), în loc de jenantul „Serviți aici ?” de fiecare dată cînd trec pragul inexistent al locului ei de muncă și stau la coadă de multe ori răbdător să ajung în fața dumneaei.
Și pentru că e o întrebare (la care bineînțeles că merită răspunsul ”Nu, domnișoară, dumneata servești aici!”), îi răspund cu un fals calm: ”Mănînc aici”.
Notă: Greșeala asta de limbă nu e deloc nouă, e atestată încă din 1935 ! (v. Alexandru Graur, Puțină gramatică I, Ed. Acad. RSR, București , 1987, p. 158).
duminică, 14 iunie 2015
Despre folosirea prepoziției
În limbile moderne precum engleza și germana
rolul prepoziției este bine definit, în special în alcătuirea formelor verbale
în sine („phrasal verbs” din engleză) și mai ales a complementelor asociate.
Spunem, spre exemplu, că multe verbe ale limbii germane cer o prepoziție și un
caz anume în prezența lor, mai precis:
ROM: a aștepta pe cineva = GER: warten auf
jemanden (echivalent auf + Acuzativ) = ENG: to wait for somebody.
Pe, auf și for sînt prin urmare fixe
și nu se pot înlocui cu nici o altă prepoziție fără a modifica radical sensul
comunicării.
În limba română se poate simți o relaxare a
acestei reguli (verb + prepoziție fixă), întrucît, așa cum se poate vedea din DEX
(să spunem DEX2 [1998]), prepozițiile noastre de bază „de”, „pe”, „în” și „la”
au sensuri diferite în funcție de context, prin urmare ar putea fi înlocuite fie între ele, fie cu
altele.
Astfel dăm peste problema pe care vreau s-o
comentez: cît de corect se folosesc prepozițiile în vorbire și în scris în
prezent ? Îl putem pune pe „despre” în locul lui „de” ? Sînt „din” și „de la”
sinonime cînd vorbim despre localitatea de origine a unei persoane (fie
manelist sau nu) ? Dar cum sînt „pe” și „peste”, „către” și „înspre” ? Problema
folosirii corecte a prepozițiilor se ascunde sub faptul că românii au simțul limbii și atunci prepozițiile vin cumva de la
sine, de undeva dintr-o zonă a creierului pe care o cultivăm mai mult sau mai
puțin cînd sîntem mici. Dacă recunoaștem că „pe” și „peste” pot fi ambele
folosite în propoziția Cartea stă
pe/peste caiet, e clar că nimic altceva decît simțul limbii ne oprește de
la a spune „L-am văzut peste Mihai” în loc de „L-am văzut pe Mihai”, chiar și
fără să fi aflat din școală că „pe” este prepoziția marcă a complementului
direct animat și nu se poate înlocui cu alta.
Atunci treaba este aparent rezolvată. Dacă
trebuie să punem după un verb o prepoziție, nu prea avem cum să greșim, căci ar
trebui să fim străini de limba noastră ca să spunem: „Mi-e dor la tine” în loc
de „Mi-e dor de tine”.
Rămînem doar cu întrebarea: Este prepoziția
opțională? Există situații cînd aceasta lipsește și este dedusă din context?
Răspuns: NU. Fiind o parte de vorbire făra funcție sintactică și cu un rol de
legătură, prezența acesteia este obligatorie în exprimare, neexistînd nici o
situație cînd aceasta poate fi omisă fără denaturarea sensului frazei și
obținerea unor construcții vagi sau lipsite de logică. Menționez în final doua
argumente în acest sens:
· * Verbele tranzitive și/sau
intranzitive: „a gîndi” este și tranzitiv și
intranzitiv, cere complement direct fără prepoziție și complement indirect cu
prepoziție ca în construcția: Știam ce
gîndește despre mine. „A se gîndi” este întotdeauna intranzitiv, fie fără
prepoziție ca în: M-am gîndit să plec la
7 dimineața, fie cu prepoziție ca în: M-am
gîndit la ce-ai zis. „A vorbi” este de asemenea de folosit fie cu prepoziție cînd este intranzitiv (a vorbi despre cineva), fie fără cînd are sensul de a rosti/a se exprima într-o limbă. „A privi” este și tranzitiv și intranzitiv în Privesc ploaia prin geamul de la dormitor. (N.B.: socotesc că este
logică prepoziția prin, nu pe în formulările „privesc pe
geam/fereastră”).
· * Complementul indirect cu
prepoziție sau dativul agramat: Le-am zis la băieți să vină cu mine în loc de Le-am zis băieților să
vină cu mine. Le-am dat de mîncare la oamenii ăia în loc de Le-am dat de mîncare oamenilor ălora
(acelora).
P.S. Există expresii
încetățenite cu prepoziții folosite greșit: „Am mîncat pe tren două portocale (CORECT: în tren); „Lucrez bine pe
calculator” (CORECT:
la calculator sau cu calculatorul); pe gratis în loc de gratis, pe degeaba în loc
de degeaba etc.
vineri, 29 mai 2015
Despre putere și vorbire
Unitatea de măsură în fizică pentru mărimea
numită putere este wattul (plural wați) pe care ne-am învățat
să-l pronunțăm vat, ca și cînd întreaga
istorie din ambele discipline (fizica și lingvistica) nu contează.
În mod interesant, deși w este o literă străină limbii noastre, recomandarea de pronunție a
acestui cuvînt lipsește cu desavîrșire, atît din DOOM [1982], cît din DOOM2
[2005]. Avem practic o libertare de pronunție și, pentru a determina totuși
varianta corectă, trebuie să consultăm ansamblul lucrărilor lingvistice.
DEX2 [1996/1998] și DEX2 revăzut [2009/2012]
„se abțin” și ele de la o recomandare/mențiune ortoepică, dar precizează o
etimologie (minimală) dublă: atît cuvîntul franțuzesc watt, cît și cuvîntul englezesc watt.
Numele inginerului scoțian James Watt (1736–1819) (pronunțat de britanici wɒt, adică uot – deci cu u, nu cu v) dă originea în limbile engleză
și franceză. Din engleză spre română nu putea veni o pronunție cu v, poate din franceză, acolo unde în mod
standard w se pronunță v. Dar, stupoare, și recomandarea
franțuzească de pronunție a respectivului cuvînt este tot cu u, așa cum apare aici: http://www.cnrtl.fr/definition/Watt
(articolul din TLFI).
Micul Dicționar Academic [2010] la pag. 1523
din volumul al II-lea ni-l dă pe watt
cu pronunția vat și cu mai sus
menționata etimologie dublă care, după cum am arătat, nu îl justifică deloc pe v în rostire. De altfel, forma ortoepică
vat apare apare pentru prima dată in
DLRM [1958] la pagina 945, și apoi este preluată și de Marcu și Maneca în DN3
[1986] (p. 1523), ultimii precizîndu-i cuvîntului doar orginea englezească, pe
care nu se poate sprijini pronunția cu v
în nici un fel.
De fapt, forma vat apare și în glosarul IOOP Ed. a V-a [1995] la pagina 262, dînd
o confimare semioficială regulii greșite de pronunție.
Varianta de pronunțare cu v pentru watt (ca unitate
de măsură) apare în limba germană, conform precizării din Duden de aici:
http://www.duden.de/rechtschreibung/Watt_Maszeinheit,
deși, în mod surprinzător spre comic, recomandarea de pronunție a numelui James Watt pentru nemți este (firesc!) cu
u, vezi aici: http://www.duden.de/rechtschreibung/Watt_Ingenieur_Erfinder.
Menționez ca am găsit această surprinzătoare discrepanță de pronunție în
celebra enciclopedie germană Brockhaus, la pag. 549 din volumul al XVI-lea al Brockhaus’
Konversations-Lexikon. Leipzig, Berlin und Wien 1892–1896, Neudruck 1896, 16
Bände sowie ein Supplementband (1897). Se poate deci formula
o explicație pentru varianta cu v.
Dar ce ne facem, ca nici o sursă (dicționar) ce-l dă pe vat nu-i menționează originea germană, ci doar pe cele engleză, respectiv
franceză, care nu se potrivesc cu pronunția românească propusă ?
În concluzie, în ciuda omniprezentei formulări
vat, ar trebui sa se pronunțe (un) uat/ uatul / (niște) uați / uații,
iar profesorii de fizică să plece urechea și la considerente de ordin
lingvistic. Altfel, nu doar comitem și propagăm o greșeală de exprimare (și
chiar de logică), dar și umbrim meritele lui James Watt.
marți, 26 mai 2015
Reglajul dezacordului fin
O precizare utilă mi se pare următoarea: acordul atributului adjectival cu substantivul regent este total, adică atît în gen, cît și în număr și în caz. Ultimul criteriu este, din păcate, deseori încălcat în prezent, în special cînd cazul substantivului este genitiv sau dativ. Remarcăm acest dezacord cînd substantivul este la singular.
Mai precis, surprinde neglijarea acestui acord în construcții de tipul „Ne-am întîlnit în timpul conferinței organizată de Fundația X”, dar prezența sa în fraze ca „Lucrarea colegei vesele era proastă” trece neobservată.
„Organizată” de mai sus, deși este un adjectiv provenit dintr-o formă verbală de participiu trecut, are aceleași obligații de acord precum masa adjectivelor propriu-zise, astfel încît se va scrie corect organizate, atunci cînd vrem să aratăm că scriem îngrijit.
Există secțiunea 4.3.2.2. din GALR [2008] (Vol. al II-lea, p. 652) în care ni se prezintă situația atributelor izolate (construcții complexe separate prin virgule) acolo unde acordul în caz devine, pare-se, opțional. De exemplu, „Cazul mamei sale, internată de 2 săptămîni după accidentul avut, a ajuns în presă” este o formulare teoretic corectă, căci se sprijină pe uzanțe vechi literare, așa cum citează GALR. Subiectul ales de mine este tratat de Gligor Gruiță în a sa lucrare „Moda lingvistică actuală. Norma, uzul și abuzul”, Ed. Paralela 45, Ediția a II-a, 2011, pag. 173-176, unde se oferă și o explicație a acestui derapaj, văzut într-un context larg, european.
O evitare a dezacordului aparent se poate face prin extindere, atributul devenind atributivă: „Cazul mamei sale, care este internată de 2 săptămîni după accidentul avut, a ajuns în presă”. Care este un subiect adevărat în cazul său natural, nominativul cu acord obligatoriu cu verbul copulativ, deci se pierde complet legatura cu mamei ce forțează forma de genitiv a adjectivului căruia îi este regent.
Pe de altă parte, trebuie respins dezacordul în grupurile sudate de tipul „vina băiatului ăsta”, acolo unde chiar nu se poate găsi vreo justificare (eventual prin uz beletristic) a prezenței formei de nominativ a adjectivului.
Sper, ca de fiecare dată, ca notița mea să fie utilă cel ce-o citește. Ups, nu l-am acordat pe „cel”. Sună urît un dezacord, nu ?
Mai precis, surprinde neglijarea acestui acord în construcții de tipul „Ne-am întîlnit în timpul conferinței organizată de Fundația X”, dar prezența sa în fraze ca „Lucrarea colegei vesele era proastă” trece neobservată.
„Organizată” de mai sus, deși este un adjectiv provenit dintr-o formă verbală de participiu trecut, are aceleași obligații de acord precum masa adjectivelor propriu-zise, astfel încît se va scrie corect organizate, atunci cînd vrem să aratăm că scriem îngrijit.
Există secțiunea 4.3.2.2. din GALR [2008] (Vol. al II-lea, p. 652) în care ni se prezintă situația atributelor izolate (construcții complexe separate prin virgule) acolo unde acordul în caz devine, pare-se, opțional. De exemplu, „Cazul mamei sale, internată de 2 săptămîni după accidentul avut, a ajuns în presă” este o formulare teoretic corectă, căci se sprijină pe uzanțe vechi literare, așa cum citează GALR. Subiectul ales de mine este tratat de Gligor Gruiță în a sa lucrare „Moda lingvistică actuală. Norma, uzul și abuzul”, Ed. Paralela 45, Ediția a II-a, 2011, pag. 173-176, unde se oferă și o explicație a acestui derapaj, văzut într-un context larg, european.
O evitare a dezacordului aparent se poate face prin extindere, atributul devenind atributivă: „Cazul mamei sale, care este internată de 2 săptămîni după accidentul avut, a ajuns în presă”. Care este un subiect adevărat în cazul său natural, nominativul cu acord obligatoriu cu verbul copulativ, deci se pierde complet legatura cu mamei ce forțează forma de genitiv a adjectivului căruia îi este regent.
Pe de altă parte, trebuie respins dezacordul în grupurile sudate de tipul „vina băiatului ăsta”, acolo unde chiar nu se poate găsi vreo justificare (eventual prin uz beletristic) a prezenței formei de nominativ a adjectivului.
Sper, ca de fiecare dată, ca notița mea să fie utilă cel ce-o citește. Ups, nu l-am acordat pe „cel”. Sună urît un dezacord, nu ?
duminică, 10 mai 2015
Și totuși, o modificare lăudabilă în 2005
Abia acum am observat că in DOOM (1982) substantivul
seminar (p. 549) apărea cu un dublet
de plural, adică atît seminarii, cît
și seminare erau date ca acceptate și
recomandate. Această scăpare (așa cum o să arăt mai jos) este pentru mine
surprinzătoare.
Că forma seminar
a evoluat din sau a fost o alternativă pentru seminariu (așa cum apărea incă din Laurianu (1876, V. II, p. 1142))
nu cred ca sînt dubii. Forma cu -iu
aducea întocmai etimonului latin seminarium
menționat de Marcu, DN3 (1986), p. 977 și pierde repede teren, astfel încît Șăineanu
(1929, p. 583) și apoi Scriban (1939, p. 1187) nici nu o menționează. Mai mult,
pot spune ca forma scurtă seminar
apare drept cuvînt-titlu de dicționar încă de la Antonescu (1862, p. 357).
Scriban (op. cit) îi dă drept unică variantă
de plural pe seminare. De abia în
DLRM (1958, p. 760) apare ca variantă nerecomandată de plural formularea seminarii. După apariția DOOM ce le pune
la egalitate, acestea se regăsesc și în Îndreptarul Ortografic, Ortoepic și de
Punctuație din 1995 la pagina 238, pe cînd în DEX2 (1998, p.973) se
prezintă drept recomandare seminarii,
invers ca în DLRM. DOOM2 din 2005 instaurează drept unică formă de plural
acceptată pe seminare, așa cum este
corect.
Că varianta seminarii nu are ce căuta
lîngă forma de singular seminar este
clar, întrucît nu există vreun substantiv neutru cu singularul în -ar care să aibă pluralul în -arii. Dosar, glosar, corolar, dispensar, anuar, inventar, insectar, galantar,
trotuar, car, pătrar, estuar, sumar, penar, breviar,... sînt exemple cu
pluralul in e. Bar, dar, far, har și var au
pluralul in –uri după regula
numărului de silabe pentru care substantivul car este o excepție (!).
Femininele terminate la singular în –ie precum și neutrele în –iu cer obligatoriu la plural pe –ii, iar aici chiar nu e loc de excepții,
oricît ne-am strădui să căutam prin dicționare. Concluzionez că nu e loc pentru
două variante, singura formă de plural corectă pentru seminar este cu –e, nu cu
–iu.
Bibliografie: http://dexonline.ro/surse, Antonescu, G.M. (1862) - Dicţionar
rumăn. Mic repertor de cunnoscinţe generali, cuprinzînd vorbe streine cu
etymologia, termini technici, numini proprie, notiţiuni historice, s.c.l., Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876)
- Dictionariulu limbei romane, Tomu II, I-Z.
sâmbătă, 9 mai 2015
Despre țipete și moduri verbale
Oricît ne-ar spune gramaticile că putem exprima o rugăminte și prin modul imperativ al unui verb, nu pot să nu afirm că mi-ar plăcea ca orice rugăminte, mai ales in scris, să fie formulată politicos, fără să am senzația că se țipă la mine.
Mai precis, chiar acum pe ușa de intrare la mine în bloc există un mesaj din partea unei companii de distribuție de semnal TV + internet care suna fix așa: „Vă rugăm, închideți ușa!” Pentru mine ca adresant, acest mesaj suferă de autoritarism, căci imperativul „închideți” urmat de un semn de exclamare, chiar dacă teoretic ascunde o formă de politețe a verbului prin folosirea unei forme de plural în adresarea către o singură persoană, sună a ordin, nicidecum a rugăminte, deși are insuși verbul respectiv în prima propoziție. Sau poate mă înșel și nici măcar presupusa politețe nu există, pentru că întregul mesaj se poate adresa la fel de bine nu unui locatar/vizitator anume, ci totaliltății lor.
Aș vrea să fi văzut acest mesaj nu cu verbul la imperativ, ci cu el la conjunctiv. Adică exact: „Vă rugăm să închideți ușa”. Deodată simți respectul în tonul celui ce scrie, simți că te roagă, nu că-ți poruncește. Tonul nu determină atitudinea, desigur, nesimțiții tot vor lăsa ușa deschisă, dar măcar respectul cuvenit unei persoane pe care n-o cunoști - deci pe care n-ai dreptul s-o presupui nesimțită - nu va lipsi.
Mai precis, chiar acum pe ușa de intrare la mine în bloc există un mesaj din partea unei companii de distribuție de semnal TV + internet care suna fix așa: „Vă rugăm, închideți ușa!” Pentru mine ca adresant, acest mesaj suferă de autoritarism, căci imperativul „închideți” urmat de un semn de exclamare, chiar dacă teoretic ascunde o formă de politețe a verbului prin folosirea unei forme de plural în adresarea către o singură persoană, sună a ordin, nicidecum a rugăminte, deși are insuși verbul respectiv în prima propoziție. Sau poate mă înșel și nici măcar presupusa politețe nu există, pentru că întregul mesaj se poate adresa la fel de bine nu unui locatar/vizitator anume, ci totaliltății lor.
Aș vrea să fi văzut acest mesaj nu cu verbul la imperativ, ci cu el la conjunctiv. Adică exact: „Vă rugăm să închideți ușa”. Deodată simți respectul în tonul celui ce scrie, simți că te roagă, nu că-ți poruncește. Tonul nu determină atitudinea, desigur, nesimțiții tot vor lăsa ușa deschisă, dar măcar respectul cuvenit unei persoane pe care n-o cunoști - deci pe care n-ai dreptul s-o presupui nesimțită - nu va lipsi.
miercuri, 6 mai 2015
Administratori cu nume buclucaș
Despre
magazie cu semnificația actuală scrie
bine de tot Alexandru Ciorănescu în al său Dicționar
Etimologic Român și mulțumesc www.dexonline.ro că articolul este
disponibil la ei pe site. Îmi permit să preiau direct:
magazíe (magazíi), s. f. – 1. (Înv.) Prăvălie. – 2. Depozit. – 3. (Munt.) Grînar, hambar. – 4. (Arg.) Pungă, valiză. – Mr. măgăzie. Ngr. μαγαζί, din fr.magasin (Meyer 225;
Ronzevalle 183; Gáldi 207), cf. alb. magazi, bg. magazija. E dubletul lui magaza (var. mahaza), s. f. (înv., depozit de mărfuri), din tc. magaza (‹ arab. mahzen, de unde it. magazzino, fr. magasin, sp. almacén), cf. bg., sb. magaza; și al lui magazin, s. n.(prăvălie), din fr. magasin și magazin, s. n. (revistă), din engl. magazine (cf. Șeineanu, II, 241; Berneker, II, 3; Lokotsch 1362). Der. magazagiu, s. m. (angrosist); magazinaj, s. n. (depozitare), din fr. magasinage; magaziner (var. incorectă magazioner), s. m. (șef, paznic de depozit), din fr.magasinier; înmagazina, vb., după fr. emmagaziner.
Aceasta
notiță a mea este scrisă pentru un cuvînt înrudit și care îl descrie pe cel ce
se ocupă cu administrarea unei magazii, a ceea ce este în ea: magazionerul, unde aici am pus forma
articulată enclitic pentru cuvîntul din DOOM2 (2005) magazioner.
În
DOOM (1982) p. 354 - un dicționar pare-se mai apropiat intențiilor nobile ale
lingviștilor de a respinge formele ortografice „strîmbe” - apare simplu magaziner, întocmai ca recomandarea
d-lui Ciorănescu menționată mai sus. Indubitabil este totuși că la originea
ambelor forme stă franțuzescul magasinier,
pe care era poate mai logic să-l transcriem magazinier.
S-a preferat sufixul -er, nu -ier (așa cum varianta minier pentru miner menționată în trecere de Scriban (1939, p. 810) nu s-a regăsit în
nici un alt dicționar ce i-a urmat), rezultînd magaziner. Un fapt remarcat de Alexandru Graur încă din 1932 (v.
pag. 95 din Puțină gramatică din
1987) este apariția formei cu –ion- în
rădăcină, pe care lingvistul o
deplînge ca fiind nejustificată, căci în franceză nu există nici un o în rădacină, lucru manifestat prin
faptul că atît magazie, cît și magazin n-au fost niciodată magazion. Această observație este
reluată de marele lingvist în al său Dicționar
al greșelilor de limbă (p. 78 din ediția Humanitas, 2012).
Această formă
greșită cu o prinde însă putere,
nimeni nu folosește în vorbire forma corectă din punct de vedere lingvistic,
așa că, în spiritul celorlalte erori/neconcordanțe remarcate pînă acum de mine
la redactarea noului DOOM, avem în peisaj înca o modificare de normă ortografică
bazată pe uzul cotidian neglijent, nu pe criterii științifice. Oare magazionerilor le plac pricomigdalele
??
P.S. E bine că autorii COR nu au consultat noul DOOM.
P.S. E bine că autorii COR nu au consultat noul DOOM.
sâmbătă, 2 mai 2015
Controverse din DOOM2: Dubletele de plural
Una dintre reușitele DOOM (1982) era faptul
că, în spiritul unei mentalități sănătoase, multe controverse si excepții anterior
prezente în limba scrisă erau fixate printr-o recomandare unică. Mă refer la
faptul că substantivele, indiferent de „zestrea” istorică regională sau
etimologică, aveau o singură formă de plural recomandată. E și cazul
substantivelor căpșună și cireașă, ce aveau în DOOM pentru
pluralul nearticulat doar recomandările căpșune,
respectiv cireșe.
Mai precis, diversitatea de uz pentru cireașă stipulată de Scriban (1939) era
suprimată la nivelul normei limbii literare.
Citez din Scriban, așa cum apare pe www.dexonline.ro (confim că pe site este o reproducere exactă -am dicționarul)
cireáșă (vest) f., pl. eșĭ (Munt.), eșe (Olt.), și ciréșă (est), pl. eșe (lat. cérasa, pl. de la cérasum, cireșă, vgr. kérasos, cireș, și kerásion, cireșă, ĭar acesta d.
orașu Kerasús, -úntos, lat. Cérasus, -úntis, din Pont, la marea
Neagră, unde eraŭ pădurĭ de cireșĭ sălbaticĭ, numit și azĭ de Turcĭ Kirasun [kiras, kiraz, arm. geras, pers. kires, cireșă], de unde
Lucúl, după ce l-a învins pe Mitridate [66 în ainte [!] de Hristos], ĭ-a adus
și ĭ-a plantat în Italia; it. ciliegia și ciriegia, pv. cereisa, fr. cerise, sp. cereza, pg. cereja. D. lat. vine germ. kirsche, d. rom. vine vsl. črešĭnĭa, rus. rut. čeréšnĕa, bg. čereša). Fructu cireșuluĭ. Cireșe amare, un fel de cireșe de
un roș foarte închis, maĭ micĭ și cam amare.
Sursa: Scriban (1939)
Sursa: Scriban (1939)
Ce-a făcut DOOM ? A păstrat pe cireși doar ca formă de plural pentru
pom, dar pe cireșe pentru fructele
sale, așa cum recomanda și Alexandru Graur în al său Dicționar al greșelilor de limbă. Ce-a făcut DOOM2 (2005) ? Le-a pus
pe ambele variante în dicționar, însă cu cireși
drept forma recomandată, iar cireșe
ca formă tolerată (aceasta se vede și din schimbarea din DEX2 (2009/2012) față
de DEX (1996/1998)).
Pentru căpșună,
norma din DOOM din nou se suprapunea recomandării lui Alexandru Graur (op.cit.)
de a distinge, în limbajul literar prin
intermediul pluralului, între pluralul plantei căpșun de gen masculin și pluralul falsului fruct al său, căpșună, de genul feminin. Dacă pluralul
masculinului era cu i, s-a ales ca unică recomandare pentru pluralul
femininului e, nu i.
E corect să dau acum explicația doamnei
Vintilă-Radulescu pe care o găsim la pagina a 10-a din articolul de aici: www.acad.ro/alteInfo/nouDOOM.doc.
Citez exact, comentînd apoi:
Acceptarea şi a pluralului în
-i, alături de cel în -e, la două substantive de genul
feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe
faptul că:
1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de
tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de
substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în
istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca
boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în
expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în
uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;
4. încă din Îndreptar [1],
căpşună avea pluralul căpşuni
* Punctul al patrulea este argument inadmisibil,
pentru se bazează pe o lucrare cu fond lexical restrîns în care lipsește
justificarea formei alese. Îndreptar[1] ,
așa cum precizează autoarea, vine de la Academia
Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptarul ortografic,
ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1995.
* Punctul al treilea este irelevant în
contextul în care nu avem de
fapt de a face cu o evoluție, întrucît atît căpșuni,
cît și cireși, erau atestate în
dicționare și opere literare încă de la începutul secolului trecut (v. cele
două articole corespunzătoare din DLRLC disponibile tot prin intermediul www.dexonline.ro). Este vorba doar de o alegere a lingviștilor.
* Punctul al doilea poate servi drept argument
doar pentru cireși, dar ce ne facem
cu vișinele, la care norma din DOOM
nu s-a modificat ? Avem deci încă un exemplu de inconsecvență. De fapt, și pentru căpșuni argumentul al doilea surprinde,
întrucît căpșună aduce mai degrabă cu
prună si alună, acolo unde normele de plural prune și alune au ramas
aceleași in DOOM2 cu cele din DOOM.
* Primul punct nu poate fi comentat, intrucît
nu este exemplificat.
miercuri, 29 aprilie 2015
Prajiturica prajiturelelor comentată
Am dat pe internet peste articolul doamnei CSI
Ioana Vintilă-Rădulescu „Unele inovații ale limbii române contemporane și ediția a II-a a DOOM-ului” - o pledoarie pentru DOOM2 [2005] a cărui comisie de
redactare a avut-o șefă.
Citez din materialul de aici: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/3.pdf (pag. 7)
În
categoria inovațiilor „neutre” am putea încadra forma, rezultată prin metateză,
a numelui de prăjitură care s-a impus de mult în limbă aproape exclusiv ca pricomigdală, în timp ce DOOM recomandă
încă, drept formă preferată, picromigdală.
Imensa majoritate a vorbitorilor, oricât de instruiți, cu excepția anumitor lingviști, nici nu bănuiesc, dacă nu dau întâmplător de această formă în dicționare,
că norma recomandă în primul rând forma picromigdală. Aceasta este lipsită de
suport în limba română, deoarece vorbitorii nu fac, pe drept cuvânt, legătura
între prăjitura în cauză și substanțele
chimice acid picric și compușii acestuia, picrați, evocați de Mioara Avram
(Avram (2001), 70), şi nici cu etimonul grecesc pikramígdalon „migdală amară” (cu care, după cum se vede, oricum nu
se identifică). De altfel (ca de multe ori), singurele exemple prin care este
ilustrat în DLR cuvântul titlu picromigdală, și care provin din operele unor
scriitori de talia unor Delavrancea și Camil Petrescu, au forma...
pricomigdală!
În cazul inovațiilor „neutre”, ca și în cazul celor pozitive, cred că nu se justifică o
atitudine purist-pedantă și conservatoare ori chiar retrogradă, de „încremenire
în proiect” și de menținere, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, a
unor recomandări de mult depășite, chiar dacă au un suport în istoria limbii,
respectiv în etimologie – aceasta cu atât mai mult când este vorba de norme
punctuale, care privesc de cele mai multe ori un singur cuvânt, izolat și
neîncadrat într-o serie.
De
aceea, DOOM2 a optat în cazul discutat exclusiv pentru forma pricomigdală.
1.
Un cuvînt deloc fundamentat etimologic
este complet inventat. Bine, prin extensie toate sînt, dar nu asta voiam să zic. Pentru mine, scopul unui cercetător lingvist la întocmirea unui
dicționar este de a include cît mai puține cuvinte fără istoric. Metateza
menționată are aceeași cauză cu o absurdă modificare a lui amplu în maplu, doar pentru că maplu ar fi mai ușor de pronunțat.
2.
Argumentul invocării „imensei
majorități a vorbitorilor” ce nu fac legătura între prăjitura cu pricina și
substanțele chimice menționate este inutil, pentru că „imensei majorități a
vorbitorilor” substanțele respective nu le sînt cunoscute. Și mai
puțini oameni din această țară studiază neogreaca, deci nici aici argumentul acesta
nu este valabil. Deformarea uzului unui cuvînt se face întotdeauna în contextul necunoașterii (în opoziție cu opțiunea ignorării cu bună știință a) etimologiei sale și/sau a ușurării în pronunțare. De aceea, prin deformare, cuvîntul obținut își poate pierde fundamentarea etimologică. De fapt, nimeni nu-și pune întrebarea „ce înseamnă particula prico/picro și cum a ajuns lîngă mígdală?”
4.
Argumentul formei ortografice
concrete folosite de scriitori nu este absolut, căci tocmai în libertatea autorilor
de a ieși din tiparele și constrîngerile dicționarelor și ale gramaticilor stă, de multe ori, farmecul operelor literare. Cum îi permitem lui Eminescu „Cobori
în jos ...”, dar oricine ar spune altei persoane „coboară jos la mine!” primește
ușor eticheta de agramat? Operele literare folosite în dicționare ar trebui să
servească doar la ilustrarea semnificațiilor unor cuvinte (din punctul meu de vedere întotdeauna justificate etimologic, acolo unde aceasta este cunoscută), chiar în prezența variației de formă în uz,
și nu la stabilirea întîietății unei anumite forme în raport cu alta. Pentru mine, axioma uzul impune norma (pe care de fapt o folosește IVR) dă doar rateuri cînd este ignorată etimologia.
5.
„Atitudinea purist pedantă și
conservatoare” este fundamentul ortografiei majorității cuvintelor de uz științific
și artistic pentru care etimologia este mai mult decît determinantă în
stabilirea formei concrete acceptate. O atitudine „retrogradă” o reprezintă
tocmai (re)acceptarea formei antice filosofie
devenite prin DOOM2 recomandabilă în raport cu forma modernă filozofie. (Am dezbătut pe larg problema aceasta în primul articol
de pe blog).
6.
„Menținerea recomandărilor de mult
depășite”, asta după ce oricum ce e depășit este
stabilit tot de aceiași lingviști, trebuie combătută, în opinia mea, cu argumente științifice superioare axiomei uzul face norma,
or aceasta nu este realizată de doamna Vintilă-Rădulescu în
această intervenție întru apărarea muncii sale. Prin ce e recomandat – în
contrapartidă - uzul unui cuvînt ca „arestui” sau „au” cu sensul de sau? Tocmai pentru asta este (sau ar trebui să fie) DOOM scris, ca să lase arhaismele unde le e locul. Dacă arestui nu era în DOOM, de ce apare în DOOM2?
7.
În concluzie, este
o regretabilă excepție că se ignoră (în DOOM2 în raport cu DOOM) o formă
justificată etimologic și se „înscăunează” doar cu argumentul uzului o formă incorectă. Uzul generează forme incorecte din ignoranță sau, mult mai rar, din hipercorectitudine, și DOOM2, nu doar în acest caz, îi „legalizează” pe cei mulți și ignoranți în ale etimologiei.
Notă: Acest articol poate fi considerat drept o continuare la o scriere anterioară de aici: http://thescienceinmymind.blogspot.ro/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html
Notă: Acest articol poate fi considerat drept o continuare la o scriere anterioară de aici: http://thescienceinmymind.blogspot.ro/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html
luni, 27 aprilie 2015
Despre chirii și anglicisme de rit nou
Un subiect controversat îl constituie, fără
doar și poate, acceptarea în DEX2 ediție revăzută [2009/2012] (și-n special în acest caz adăugită)
a unui sens nou pentru un cuvînt printr-o etimologie nouă, engleză – sensul de loc
(cunoscut precis) pentru un mai vechi cuvînt românesc locație. Spre comparație,
acest sens nu există in DEX2 [1996/1998], unde toată definiția sa are legatură
cu chiriile. De aici și controversa,
fiindcă mulți, (eventual) cu DEX2 „în brațe”, susțineau că acest sens lexical
nu este acceptat oficial în limbă. Iată-l că este!
Unde mă situez eu? Spun că nu era nevoie de un
sens nou pentru un cuvînt existent (implicit ca acesta să se oficializeze),
întrucît există fond lexical suficient spre a-l face inutil. De fapt,
așa cum apare aici: http://www.ldoceonline.com/dictionary/location la notița privind folosirea curentă in
limba engleză, noul etimon al lui locație
este recomandat doar din perspectiva terminologiei de afaceri (sau în general a
limbajului oficial) cînd se vorbește de locul precis în care este o clădire sau
un spațiu de locuit (apartament, garsonieră). Și atunci se pune problema: Bine,
era nevoie în română de un sens nou pentru locație,
sau acest cuvînt cu noul sens poate fi cu succes înlocuit de alte cuvinte (mai
bine, neologisme!) în orice context?
1. „Ne-am deschis un nou sediu într-o locație centrală” sună mai bine
sub forma complet echivalentă „Ne-am deschis un nou sediu într-o zonă
centrală”.
2. „Ne-am făcut nunta/vacanța într-o locație minunată, pe malul
lacului” se reformulează ca „Ne-am făcut nunta/vacanța într-un loc (restaurant,
hotel, peisaj) minunat, pe malul lacului”. "Locație" aici are un aer de snobism.
3. „Curtea Domnească are o locație strategică” e mai trendy spus sub forma „Curtea Domnească
are un amplasament strategic”.
4. „Locație de memorie pe hard”. Aici înțeleg că „hard( disk)” nu poate
fi evitat de către informaticieni/traducători/vulg, perfect, dar location se putea lejer traduce prin zonă.
5. „Ne aflăm într-o locație bine cunoscută publicului bucureștean
amator de muzică bună”. Ce-are loc
sau sală sau clădire? De ce-ar vrea vorbitorul să folosească alt cuvînt, unul
vechi cu sens nou, străin? Sigur că local are și-o conotație negativă, dar loc este perfect neutru, perfect românesc,
chiar dacă nu este așa de nou și de cult/pretențios ca amplasament. Dacă ar fi să traduc in engleză pe abuzivul locație de aici, aș scrie de fapt establishment, nu location.
Găsim pe locație în ecolocație și radiolocație pentru că adaptarea etimoanelor
englezesc, respectiv rusesc s-a făcut minimal, iar particula componentă locație trebuia să fie de fapt localizare cu sensul de acțiunea de a găsi/detecta/localiza (prin
ultrasunete/unde radio). Dar ar fi fost poate prea „românizat”.
joi, 23 aprilie 2015
Despre ecler si alte savarine
Nu părăsesc domeniul gastronomiei, ba chiar ramîn tot în
zona dulciurilor, și vin cu o întrebare interesantă: cum se face că
franțuzescul “le savarin” (de gen masculin) a ajuns în română ca femininul
“savarină”, dar masculinul “l’éclair” a devenit neutrul “ecler”(cu un plural
despre care îmi propun să scriu în aceasta notă) ?
O justificare riguroasă a genurilor substantivelor neologice
adaptate ar duce după regulile date de Academie (de ex. in GA [1966], Vol.I, p.
58-59) la faptul că ‘ecler’ este corect a fi de gen neutru, în timp ce ‘savarină’ este
de gen feminin doar prin faptul ca terminația ‘ă’ a fost aleasă pur si simplu
de către cel ce s-a hotarît primul sa ‘românizeze’ cuvîntul franțuzesc (aici
MDA [2010] dă o sursa primei atestări scrise, dar fără an de publicare). Astfel, și l’éclair se putea la fel de bine
‘româniza’ drept ecleră. Pe de alta parte, desigur ca
turcescul “baklava” era greu de adaptat la o alta variantă decît evidenta
“baclava” – obligatorie cu genul feminin, dar se pare ca pentru ‘dulcegăriile’
din franceză e/era loc de variație. Mai ramîne de pus întrebarea: Cum de cele trei cuvinte au fost adaptate de români, cînd într-o limba precum engleza toate trei
sînt păstrate cu grafia originala din franceza+turca? Aici este vorba doar de
tendința constantă si sănătoasă (din trecut) a românei de a-și crea fondul lexical propriu
prin adaptarea neologismelor, pare-se o tendință pierdută după 1990 prin avansarea ingrijorătoare
a cuvintelor englezești nemodificate ce, prin exagerare, umplu dicționarele. În
concluzie, este ok ca le-am adaptat pe toate trei, ca n-am ‘poluat’ limba cu
accente peste e pe care oricum masa
de scrijelitori de pe/prin internet nu le-ar fi pus sau le-ar fi pus aiurea, asa cum
se intîmplă cu cratimele și virgulele.
Noima acestei note este pluralul substantivului ‘ecler’.
Ideea mi-a fost data de articolul de aici: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_38418/Voi-mancati-eclere-sau-ecleruri.html,
unde domnișoara Neagu da sec varianta din DOOM2 [2005]. Aceasta este ecleruri, forma încetățenită eclere menționată de dicționarele
explicative (DEX, MDA) nu este nici măcar tolerată (!) (aceasta se face prin
precizarea clară a unui dublet de tipul tunele/tuneluri).
Ne întoarcem la scripte, la GA (op.cit.) si GALR [2008] și constatăm ca în
‘gramatica veche’ (GA) ni se prezintă o regula aparentă sub “Observația 1” de
la pag. 70 (volumul intîi), ce ar recomanda pluralul cu ‘uri’ pentru neutrele terminate la singular într-o consoana și în
care accentul cade pe vocala celei de-a doua silabe (ca în ecler, paner, mîner, tunel, vîrtej, hotel, bordel, crenel, etc.). Dar, stupoare, tunele este (încă) acceptat/tolerat, iar paneruri și mîneruri nu exista
pe nicăieri. Pînă și regulile pentru plural au poate la fel de multe excepții precum
exemple. În ‘gramatica noua’ (GALR) pe pagina 83 din primul volum lipsește
orice regulă de plural pentru neutrele neologice, asa ca norma din DOOM2 pentru
ecler nu mai poate fi justificată
gramatical, nici măcar a posteriori. Există deci o doza de arbitrar în stabilirea
normelor ortografice (pentru mine asta confirmă că lingvistica ramîne o știință umanistă, degeaba încerc eu s-o privesc din perspectiva uneia exacte, cu reguli clare și cel mult o mînă de excepții). Ca o presupunere, ma gîndesc ca autorii DOOM2 au ales ecleruri în locul unui dublet sau a
formei unice eclere doar pe baza
formei recomandate de Florin Marcu în DN3 [1986] la p. 374. Forma eclere este mai simplă, are deci ‘priza’
la vulg, dar, pentru mine, nu este eronata în aceeași măsura precum pricomigdală.
Ca fapt divers, cler
nu poate fi folosit drept exemplu de urmat pentru stabilirea pluralului, căci ecler, deși are doar un e in plus (bine, acel e il face bisilabic, dar doar ce-am
stabilit că regula de mai sus din GA a fost eliminată la rescrierea gramaticii) la început, este
numărabil, pe cînd cler nu.
Surprinzător, cler apare, totuși, cu pluralul cleruri în DEX2 [1996, 1998], dar, în conformitate cu DOOM2, DEX2 [2009] repara greșeala. Am putea să-l luăm pe fler, dar și acesta este defectiv de plural, deși tot DEX2 [1996, 1998] îi dă un plural în fleruri.
Notă suplimentară (29.12.2020): Fler și ecler provin din cuvinte franțuzești terminate în rarisimul -air (sufixul franțuzesc este de fapt -aire https://www.terminaison.exionnaire.com/grammaire-les-suffixes-f3522.html), poate de aici -uri. Imensa majoritate a împrumuturilor franțuzești terminate în sufixul -er au în limba de origine sufixul -ère, iar, dintre ele, neutrele au fără excepție pluralul în -e.
Concluzia mea: cu toate ca va vine greu, folosiți ecleruri și mai ales renunțați la tunele.
duminică, 19 aprilie 2015
Prajiturica prajiturelelor
Prin simplificare, de pui migdale mărunțite cu mult zahăr și
albuș de ou, iți iese o prăjiturică tare gustoasă căreia ii spui… pricomigdală (?!). Dar oare ii spui corect? Te duci la DOOM2 [2005] și afli că da, dar e un cuvînt nou (formă ortografică
nouă) față de DOOM [1982], pentru că are un semn de exclamare lîngă el. Mergi
apoi la DOOM și afli că acolo era scris în clar picromigdală. Deci avem un conflict între cele două dicționare, se pare.
Forma oficială a fost modificată de lingviști, dar oare
corect? Cunoscîndu-mi pasiunea pentru etimologie, evident că NU, întrucît forma picromigdală, pe care o găsim atestată în dicționare încă de la Scriban [1939], este cea care posedă o
justificare etimologică, anume neogrecul pikramigdalon
(așa cum apare în DN3 [1986], iar cu grafia în neogreacă în
MDA [2010], Vol. al II-lea, p. 370), ce conține clar particula pikra ce provine din grecescul pikros cu sensul
de “amar”. Și atunci, pot presupune că forma originară din limbă a
fost modificată în timp prin folosire greșită, întrucît varianta pricomigdala era clar mai ușor de pronunțat, atît de către cei ce le produceau/vindeau, cit și de clienții cofetăriilor. Forma nejustificată etimologic apare atestată încă din DLRM [1958] ca variantă
pentru cuvîntul-titlu picromigdală,
acest fapt continuînd cu DEX [1975], DN3 [1986] si DEX 2 [1996/1998]. Abia după modificarea nejustificată de normă din 2005, în DEX 2 [2009] rolurile se inversează. Forma corectă devine astfel varianta nerecomandată pentru
cuvîntul-titlu fără justificare etimologica pricomigdală.
În concluzie, găsesc că, la fel ca în cazul lui filosofie, și aici Institutul de
Lingvistică prin DOOM2 a făcut o greșeală, promovînd la rang de normă o folosire incultă pe scară largă a unui cuvînt, dar de data aceasta eliminînd-o complet pe cea corectă (justificată structural/etimologic). Să mai spun în final că acidul picric și sărurile sale, picrații, nu apar
in DOOM2 drept “acid pricic” și “pricați”, ci apar corect, nemodificate față de
DOOM?
duminică, 5 aprilie 2015
Cărunt sau cum?
Printre cuvintele in curs de iesire din uz mi se pare a fi si carunt, cuvint ce poate trece pentru multa lume deja ca invechit, sint sigur. De fapt, asa cum apare in dictionare ca MDA, are cel putin 300 de ani de folosire, e derivat din latinul canutus, si-n mileniul al III-lea e, cu certitudine, din ce in ce mai rar folosit.
Daca o persoana n-are părul complet carunt, ci are multe fire albe, astfel incit părul sau trece mai degraba ca gri, decit alb sau originalul brunet/castaniu, am vrea sa folosim un cuvint mai pretios pentru a-l descrie. Care cuvint va vine in minte ? Grizonat ? E in directia corecta, dar e un cuvint ce, de fapt, conform normelor lexicale si ortografice, NU exista! Cuvintul corect este grizonant, exact, cu un n in plus.
Grizonant are o etimologie clara, in limba franceza grisonnant(-e) e un participiu prezent (deci cu valoare adjectivala) al verbului grisonner si inseamna, ca si in romana, ce devine sau incepe sa devina gri. A se grizona ca verb in romana nu apare in dictionarele generale de tip DEX si DN3, ci doar intr-unul de specialitate, MDA, unde nu i se da o atestare istorica de intrare in limba prin intermediul unei opere literare sau a unui alt dictionar, prin urmare, nici participiul sau trecut (probabil grizonat) nu este atestat.
Daca vrem sa spunem despre o persoana X ca părul sau a inceput sa aiba mai multe fire albe, avem deci optiunile:
• X e cu/are părul grizonant;
• X incarunteste.
Formularea “E (un tip) grizonant” este gresita, intrucit grizonant se poate folosi ca adjectiv numai pe linga substantivul păr. Conform definitiei din DEX a verbului a incarunti, formularea “X a inceput sa incarunteasca” este pleonastica, deci trebuie evitata, daca nu vrei eticheta de agramat.
Grizonant este un frantuzism, parem mai culti cind il folosim, totul e sa stim sa-l folosim. Sper ca aceasta notita sa fie utila.
MDA = Mic Dictionar Academic, Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2010.
DEX = Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2009.
DN3 = Dictionar de Neologisme, Editia a III-a, Florin Marcu, Constant Maneca, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1986.
luni, 23 martie 2015
Punct de vedere
Există persoane (nu multe) ce-mi reproșează că scriu cu „î" si „sînt", în ciuda normei ortografice existente (impuse) în prezent, mai exact din 1993 încoace. De ce scriu eu „pe dos"? Pentru că, probabil spre deosebire de cei ce imi reproșează, eu chiar cunosc argumentele științifice din această „bătălie" de normă ortografică terminată, paradoxal, nu prin decizia lingviștilor, ci prin hotărîrea Academiei ca instituție la-nceput de 1993. Sigur că este suprinzător cum toți membrii Academiei, adică și matematicienii, filozofii, fizicienii, geografii etc., au avut un vot egal cu cel al specialiștilor, adică al lingviștilor. Ba chiar prin votul lor, norma curentă capătă iar viață după fix 40 de ani (--> Reforma ortografică din 1953 abolise complet litera "â" din grafie, inclusiv în "România" și familia sa lexicală).
Daca există vreo persoana ce-și doreste să afle argumentele mele, să se apuce de citit, desigur. Ceva ușor, la îndemînă, ar fi: Alf Lombard, „Despre folosirea literelor î și â" preluat din revista Limba Română (LR de acum înainte) pe site-ul www.dexonline.ro. Apoi, de persoana consideră că acest punct de vedere nu e suficient de tranșant, să treacă la Mioara Avram „Probleme ale exprimării corecte" (Ed. Academiei, 1987), p. 63-64 (parte dintr-un articol reprodus tot din LR) și la Mioara Avram, „Cuvînt înainte la ediția a doua" din „Ortografie pentru toți", Ed. Litera, 2002. Despre „sînt" si „sunt", ar fi în primul rînd „pastila" lui Alexandru Graur din „Dicționar al greșelilor de limbă" (in ediția comentată de Liviu Groza aparută la Ed. Humanitas în 2012), menționată (prin intermediul ediției originale din 1982), alături de alte surse, de Mioara Avram în „Probleme..." la paginile 64 si 65, precum și în „Cuvint inainte...". Ar mai fi și argumentele lui Iorgu Iordan din pag. 147-148 din „Limba română actuală. O gramatică a <<greșelilor>>” (Ed. a doua, 1947).
Nu insist și nu mă întind pe 10 pagini A4 ca în problema de filozofie, doar spun răspicat că eu (nu doar pe acest blog) nu (îmi propun să) scriu "corect", eu scriu argumentat științific, sau măcar îmi dau silința să o fac.
Daniel
Daca există vreo persoana ce-și doreste să afle argumentele mele, să se apuce de citit, desigur. Ceva ușor, la îndemînă, ar fi: Alf Lombard, „Despre folosirea literelor î și â" preluat din revista Limba Română (LR de acum înainte) pe site-ul www.dexonline.ro. Apoi, de persoana consideră că acest punct de vedere nu e suficient de tranșant, să treacă la Mioara Avram „Probleme ale exprimării corecte" (Ed. Academiei, 1987), p. 63-64 (parte dintr-un articol reprodus tot din LR) și la Mioara Avram, „Cuvînt înainte la ediția a doua" din „Ortografie pentru toți", Ed. Litera, 2002. Despre „sînt" si „sunt", ar fi în primul rînd „pastila" lui Alexandru Graur din „Dicționar al greșelilor de limbă" (in ediția comentată de Liviu Groza aparută la Ed. Humanitas în 2012), menționată (prin intermediul ediției originale din 1982), alături de alte surse, de Mioara Avram în „Probleme..." la paginile 64 si 65, precum și în „Cuvint inainte...". Ar mai fi și argumentele lui Iorgu Iordan din pag. 147-148 din „Limba română actuală. O gramatică a <<greșelilor>>” (Ed. a doua, 1947).
Nu insist și nu mă întind pe 10 pagini A4 ca în problema de filozofie, doar spun răspicat că eu (nu doar pe acest blog) nu (îmi propun să) scriu "corect", eu scriu argumentat științific, sau măcar îmi dau silința să o fac.
Daniel
Abonați-vă la:
Postări (Atom)