Translate

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Superlativul absolut modern ?

   Cum șeful meu semiromân mi-a spus ceva în genul „Bă, eu nu-i înțeleg p-ăștia care zic hașănem”, tot el m-a determinat să scriu și despre „Bă, astăzi totul e tare, tare frumos, tare bun, tare prost, nimic nu mai e foarte bun, foarte prost”. Carevasazică, transformarea adjectivului tare în adverb marcă a superlativului absolut este de dată recentă, fiindcă altfel nu s-ar explica folosirea lui aproape obsesivă. Cum e întrucîtva imprimat în mentalul colectiv, obsesiile lingvistice sînt majoritatea de dată recentă, sigur o transformare post 1990 a vocabularului.
  Sensul de foarte apare încă de la Laurianu (1876) (Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane. Tomu II, I-Z, p. 1434) sub forma „si ca forma de superlativu: ellu e tare supperatu = forte supperatu”. În Șăineanu (1929, p. 641) autorul spune că folosirea sa cu sensul de foarte este specifică Moldovei: „2. Mold. foarte tare bătrân”. În Scriban (1939, p. 1299) apare sub forma: „(În nord și cu adj., și cu adv.) un om tare bun, tare bine.”. În DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1975), DEX2 (1996), DEX2 (2009), MDA (Vol, 2, 2009) e păstrată această folosire adverbială pentru superlativul unui adjectiv sau adverb. În concluzie, o fi folosit el des în prezent, dar nu e o invenție recentă.
  Ce e totuși ceva „de ultimă oră” este folosirea lui tare ca adjectiv în rol de nume predicativ în propoziții (fraze) eliptice de subiect și verb copulativ; „(Chestia asta e) foarte tare, frate!”. Sensul lui tare de aici nu e atestat în DEX (2009), pentru că e unul mai argotic, mișto, cool, senzațional („Tare, n-am ce zice!”). Tot recentă e și folosirea lui tare cu sensul de bun, valorosde succes („Avem cel mai tare show de televiziune din țară”).

 

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Mania lui „ca și”

 Probabil un efect de turmă îi determină pe mulți să adopte în vorbire construcții lingvistice stridente (ca să nu spun chiar ridicole) de genul omniprezentului hașănem pentru acronimul firmei suedeze Hennes & Mauritz AB. Dar pentru că romgleza e însăși un subiect prea vast pentru o postare de blog, încerc să dau acum un alt exemplu de inovație dăunătoare în spectrul lingvistic actual.
 Cei ce pretind a vorbi îngrijit au o fobie de cacofonii. De înțeles, și pentru mine o cacofonie reprezintă o consecință a unei educații precare. Pentru a le evita în vorbire, aceștia au inventat un „și” după prepoziția „ca”, atunci cînd urmează (în principiu) un substantiv ce începe cu litera „c”. Auzim astfel „ca și căpitan / comandant / coleg / cavaler, ...”. Este indubitabil că acel „și” are un rol estetic, păstrînd fluxul verbal aproape nemodificat (se rostește în plus doar o silabă). Alternativa la această găselniță nu poate fi decît renunțarea completă la particula buclucașă „ca” și înlocuirea ei cu un cuvînt ce nu produce o schimbare a sensului comunicării. Neexistînd însă o variantă unică pentru acest substitut, părîndu-ni-se dificil să zicem „din poziția de căpitan și-a condus echipa în 70 de meciuri”, „Cînd eram colegi, ne-am înțeles bine”, aș accepta pînă la urmă ca „și” să intre după „ca” atunci cînd vrem să evităm o cacofonie. În fond, îl folosim pe „întrucît” în locul lui „fiindcă”, l-am scos din vorbire pe „căci”, doar ca limba să sune cult. De ce mai contează un „și” în plus plasat strategic ?
 Deci, dacă „și”-ul previne o cacofonie, ce caută în construcții de tipul „ca și autor”, „ca și jucător”, „ca și mine” ? Nimic nu caută, desigur. Cred că aceia ce-l utilizează pentru rol stilistic nu se pot abține de la a-l băga peste tot, nesesizînd că-i superfluu. N-are nici rol estetic, nici rol gramatical. Am acceptat „Biserica Catolică”, „Banca Comercială”, „ca și coleg”, dar „ca și prieten” e deja prea mult. 

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Ce mă exasperează


Pentru mine politețea trebuie fără excepție să fie combinată cu o cunoaștere temeinică a vorbirii corecte. Chiar și dacă nu deschidem dicționare sau gramatici, tot ar trebui să avem măcar un simț al limbii.

Mă oripilează situațiile - trăite din păcare destul de des - cînd cei ce vor să fie politicoși nu știu că limba literară s-a opus cu înverșunare (pînă acum cîștigînd) contaminării polisemiei verbului „a servi” cu sensul de „a mînca”. Îmi doresc mai mult decît orice (și exagerarea nu-i chiar atît de mare) ca o domnișoară zîmbitoare să mă întrebe „(Să vă prepar pentru) aici, sau la pachet ?” (că tot ne place engleza (românizată), am auzit la ei zicîndu-se „Here or to go ?”), în loc de jenantul „Serviți aici ?” de fiecare dată cînd trec pragul inexistent al locului ei de muncă și stau la coadă de multe ori răbdător să ajung în fața dumneaei.

Și pentru că e o întrebare (la care bineînțeles că merită răspunsul ”Nu, domnișoară, dumneata servești aici!”), îi răspund cu un fals calm: ”Mănînc aici”.

Notă: Greșeala asta de limbă nu e nouă, e atestată încă din 1935 ! (v. Alexandru Graur, Puțină gramatică, Ed. Acad. RSR, București , 1987, p. 158).


duminică, 14 iunie 2015

Despre folosirea prepoziției

În limbile moderne precum engleza și germana rolul prepoziției este bine definit, în special în alcătuirea formelor verbale în sine („phrasal verbs” din engleză) și mai ales a complementelor asociate. Spunem, spre exemplu, că multe verbe ale limbii germane cer o prepoziție și un caz anume în prezența lor, mai precis:
ROM: a aștepta pe cineva = GER: warten auf jemanden (echivalent auf + Acuzativ) = ENG: to wait for somebody.
Pe, auf și for sînt prin urmare fixe și nu se pot înlocui cu nici o altă prepoziție fără a modifica radical sensul comunicării.
În limba română se poate simți o relaxare a acestei reguli (verb + prepoziție fixă), întrucît, așa cum se poate vedea din DEX (să spunem DEX2[1998]), prepozițiile noastre de bază „de”, „pe”, „în” și „la” au sensuri diferite în funcție de context, prin urmare ar putea fi înlocuite cu altele.
Astfel dăm peste problema pe care vreau s-o comentez: cît de corect se folosesc prepozițiile în vorbire și în scris în prezent ? Îl putem pune pe „despre” în locul lui „de” ? Sînt „din” și „de la” sinonime cînd vorbim despre localitatea de origine a unei persoane (fie manelist sau nu) ? Dar cum sînt „pe” și „peste”, „către” și „înspre” ? Problema folosirii corecte a prepozițiilor se ascunde sub faptul că românii au simțul limbii și atunci prepozițiile vin cumva de la sine, de undeva dintr-o zonă a creierului pe care o cultivăm mai mult sau mai puțin cînd sîntem mici. Dacă recunoaștem că „pe” și „peste” pot fi ambele folosite în propoziția Cartea stă pe/peste caiet, e clar că nimic altceva decît simțul limbii ne oprește de la a spune „L-am văzut peste Mihai” în loc de „L-am văzut pe Mihai”, chiar și fără să fi aflat din școală că „pe” este prepoziția marcă a complementului direct animat și nu se poate înlocui cu alta.
Atunci treaba este aparent rezolvată. Dacă trebuie să punem după un verb o prepoziție, nu prea avem cum să greșim, căci ar trebui să fim străini de limba noastră ca să spunem: „Mi-e dor la tine” în loc de „Mi-e dor de tine”.
Rămînem doar cu întrebarea: Este prepoziția opțională ? Există situații cînd aceasta lipsește și este dedusă din context ? Răspuns: NU. Fiind o parte de vorbire făra funcție sintactică și cu un rol de legătură, prezența acesteia este obligatorie în exprimare, neexistînd nici o situație cînd aceasta poate fi omisă fără denaturarea sensului frazei și obținerea unor construcții vagi sau lipsite de logică. Menționez în final doua argumente în acest sens:
·         * Verbele tranzitive și/sau intranzitive: „a gîndi” este și tranzitiv și intranzitiv, cere complement direct fără prepoziție și complement indirect cu prepoziție ca în construcția: Știam ce gîndește despre mine. „A se gîndi” este întotdeauna intranzitiv, fie fără prepoziție ca în: M-am gîndit să plec la 7 dimineața, fie cu prepoziție ca în: M-am gîndit la ce-ai zis. „A vorbi” este de asemenea de folosit fie cu prepoziție cînd este intranzitiv (a vorbi despre cineva), fie fără cînd are sensul de a rosti/a se exprima într-o limbă. „A privi” este și tranzitiv și intranzitiv în Privesc ploaia prin geamul de la dormitor. (N.B.: socotesc că este logică prepoziția prin, nu pe în formulările „privesc pe geam/fereastră”).
·        *  Complementul indirect cu prepoziție sau dativul agramat: Le-am zis la băieți să vină cu mine în loc de Le-am zis băieților să vină cu mine. Le-am dat de mîncare la oamenii ăia în loc de Le-am dat de mîncare oamenilor ălora (acelora).

P.S. Există expresii încetățenite cu prepoziții folosite greșit: „Am mîncat pe tren două portocale (CORECT: în tren); „Lucrez bine pe calculator” (CORECT: la calculator sau cu calculatorul); pe gratis în loc de gratis, pe degeaba în loc de degeaba etc.

vineri, 29 mai 2015

Despre putere și vorbire

Unitatea de măsură în fizică pentru mărimea numită putere este wattul (plural wați) pe care ne-am învățat să-l pronunțăm vat, ca și cînd întreaga istorie din ambele discipline (fizica și lingvistica) nu contează.

În mod interesant, deși w este o literă străină limbii noastre, recomandarea de pronunție a acestui cuvînt lipsește cu desavîrșire, atît din DOOM [1982], cît din DOOM2 [2005]. Avem practic o libertare de pronunție și, pentru a determina totuși varianta corectă, trebuie să consultăm ansamblul lucrărilor lingvistice.

DEX2 [1996/1998] și DEX2 revăzut [2009/2012] „se abțin” și ele de la o recomandare/mențiune ortoepică, dar precizează o etimologie (minimală) dublă: atît cuvîntul franțuzesc watt, cît și cuvîntul englezesc watt. Numele inginerului scoțian James Watt (1736–1819) (pronunțat de britanici wɒt, adică uot ­– deci cu u, nu cu v) dă originea în limbile engleză și franceză. Din engleză spre română nu putea veni o pronunție cu v, poate din franceză, acolo unde în mod standard w se pronunță v. Dar, stupoare, și recomandarea franțuzească de pronunție a respectivului cuvînt este tot cu u, așa cum apare aici: http://www.cnrtl.fr/definition/Watt (articolul din TLFI).

Micul Dicționar Academic [2010] la pag. 1523 din volumul al II-lea ni-l dă pe watt cu pronunția vat și cu mai sus menționata etimologie dublă care, după cum am arătat, nu îl justifică deloc pe v în rostire. De altfel, forma ortoepică vat apare apare pentru prima dată in DLRM [1958] la pagina 945, și apoi este preluată și de Marcu și Maneca în DN3 [1986] (p. 1523), ultimii precizîndu-i cuvîntului doar orginea englezească, pe care nu se poate sprijini pronunția cu v în nici un fel.
De fapt, forma vat apare și în glosarul IOOP Ed. a V-a [1995] la pagina 262, dînd o confimare semioficială regulii greșite de pronunție.

Varianta de pronunțare cu v pentru watt (ca unitate de măsură) apare în limba germană, conform precizării din Duden de aici: http://www.duden.de/rechtschreibung/Watt_Maszeinheit, deși, în mod surprinzător spre comic, recomandarea de pronunție a numelui James Watt pentru nemți este (firesc!) cu u, vezi aici: http://www.duden.de/rechtschreibung/Watt_Ingenieur_Erfinder. Menționez ca am găsit această surprinzătoare discrepanță de pronunție în celebra enciclopedie germană Brockhaus, la pag. 549 din volumul al XVI-lea al Brockhaus’ Konversations-Lexikon. Leipzig, Berlin und Wien 1892–1896, Neudruck 1896, 16 Bände sowie ein Supplementband (1897). Se poate deci formula o explicație pentru varianta cu v. Dar ce ne facem, ca nici o sursă (dicționar) ce-l dă pe vat nu-i menționează originea germană, ci doar pe cele engleză, respectiv franceză, care nu se potrivesc cu pronunția românească propusă ?

În concluzie, în ciuda omniprezentei formulări vat, ar trebui sa se pronunțe (un) uat/ uatul / (niște) uați / uații, iar profesorii de fizică să plece urechea și la considerente de ordin lingvistic. Altfel, nu doar comitem și propagăm o greșeală de exprimare (și chiar de logică), dar și umbrim meritele lui James Watt.

Notă: Siglele dicționarelor se găsesc explicate pe www.dexonline.ro/surse

marți, 26 mai 2015

Reglajul dezacordului fin

O precizare utilă mi se pare următoarea: acordul atributului adjectival cu substantivul regent este total, adică atît în gen, cît și în număr și în caz. Ultimul criteriu este, din păcate, deseori încălcat în prezent, în special cînd cazul substantivului este genitiv sau dativ.
Mai precis, surprinde neglijarea acestui acord în construcții de tipul „Ne-am întîlnit în timpul conferinței organizată de Fundația X”, dar prezența sa în fraze ca „Lucrarea colegei vesele era proastă” trece neobservată.

„Organizată” de mai sus, deși este un adjectiv provenit dintr-o formă verbală de participiu trecut, are aceleași obligații de acord precum masa adjectivelor propriu-zise, astfel încît se va scrie corect organizate, atunci cînd vrem să aratăm că scriem îngrijit.
Există secțiunea 4.3.2.2. din GALR [2008] (Vol. al II-lea, p. 652) în care ni se prezintă situația atributelor izolate (construcții complexe separate prin virgule) acolo unde acordul în caz devine, pare-se, opțional. De exemplu, „Cazul mamei sale, internată de 2 săptămîni după accidentul avut, a ajuns în presă” este o formulare teoretic corectă, căci se sprijină pe uzanțe vechi literare, așa cum citează GALR. Subiectul ales de mine este tratat de Gligor Gruiță în a sa lucrare „Moda lingvistică actuală. Norma, uzul și abuzul”, Ed. Paralela 45, Ediția a II-a, 2011, pag. 173-176, unde se oferă și o explicație a acestui derapaj, văzut într-un context larg, european.

Eu resping folosirea nominativului în construcții izolate cu următorul argument: formularea „internată de 2 săptămîni ...” are un caracter incident, explicativ sau cu titlu de precizare suplimentară și asfel lasă loc în plan logic determinantului în cazul nominativ „mamă”, ce este subînțeles înainte de „internată”. O repetare explicită a cuvîntului „mamă” este tautologică. O evitare a dezacordului se poate face prin extindere, atributul devenind atributivă: „Cazul mamei sale, care este internată de 2 săptămîni după accidentul avut, a ajuns în presă”. Care este un subiect adevărat în cazul său natural, nominativul cu acord obligatoriu cu verbul copulativ, deci se pierde complet legatura cu mamei ce forțează forma de genitiv a adjectivului căruia îi este regent.

Și mai clar trebuie respins dezacordul în grupurile sudate de tipul „vina băiatului ăsta”, acolo unde chiar nu se poate găsi vreo justificare (eventual prin uz beletristic) a prezenței sale.

Sper, ca de fiecare dată, ca notița mea să fie utilă cel ce-o citește. Ups, nu l-am acordat pe „cel”. Sună urît un dezacord, nu ?

duminică, 10 mai 2015

Și totuși, o modificare lăudabilă în 2005

Abia acum am observat că in DOOM (1982) substantivul seminar (p. 549) apărea cu un dublet de plural, adică atît seminarii, cît și seminare erau date ca acceptate și recomandate. Această scăpare (așa cum o să arăt mai jos) este pentru mine surprinzătoare.

Că forma seminar a evoluat din sau a fost o alternativă pentru seminariu (așa cum apărea incă din Laurianu (1876, V. II, p. 1142)) nu cred ca sînt dubii. Forma cu -iu aducea întocmai etimonului latin seminarium menționat de Marcu, DN3 (1986), p. 977 și pierde repede teren, astfel încît Șăineanu (1929, p. 583) și apoi Scriban (1939, p. 1187) nici nu o menționează. Mai mult, pot spune ca forma scurtă seminar apare drept cuvînt-titlu de dicționar încă de la Antonescu (1862, p. 357).

Scriban (op. cit) îi dă drept unică variantă de plural pe seminare. De abia în DLRM (1958, p. 760) apare ca variantă nerecomandată de plural formularea seminarii. După apariția DOOM ce le pune la egalitate, acestea se regăsesc și în Îndreptarul Ortografic, Ortoepic și de Punctuație din 1995 la pagina 238, pe cînd în DEX2 (1998, p.973) se prezintă drept recomandare seminarii, invers ca în DLRM. DOOM2 din 2005 instaurează drept unică formă de plural acceptată pe seminare, așa cum este corect.  

Că varianta seminarii nu are ce căuta lîngă forma de singular seminar este clar, întrucît nu există vreun substantiv neutru cu singularul în -ar care să aibă pluralul în -arii. Dosar, glosar, corolar, dispensar, anuar, inventar, insectar, galantar, trotuar, car, pătrar, estuar, sumar, penar, breviar,... sînt exemple cu pluralul in e. Bar, dar, far, har și var au pluralul in –uri după regula numărului de silabe pentru care substantivul car este o excepție (!).

Femininele terminate la singular în –ie precum și neutrele în –iu cer obligatoriu la plural pe –ii, iar aici chiar nu e loc de excepții, oricît ne-am strădui să căutam prin dicționare. Concluzionez că nu e loc pentru două variante, singura formă de plural corectă pentru seminar este cu –e, nu cu –iu.


Bibliografie: http://dexonline.ro/surse, Antonescu, G.M. (1862) - Dicţionar rumăn. Mic repertor de cunnoscinţe generali, cuprinzînd vorbe streine cu etymologia, termini technici, numini proprie, notiţiuni historice, s.c.l., Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane, Tomu II, I-Z.

sâmbătă, 9 mai 2015

Despre țipete și moduri verbale

Oricît ne-ar spune gramaticile că putem exprima o rugăminte și prin modul imperativ al unui verb, nu pot să nu afirm că mi-ar plăcea ca orice rugăminte, mai ales in scris, să fie formulată politicos, fără să am senzația că se țipă la mine.

Mai precis, chiar acum pe ușa de intrare la mine în bloc există un mesaj din partea unei companii de distribuție de semnal TV + internet care suna fix așa: „Vă rugăm, închideți ușa!” Pentru mine ca adresant, acest mesaj suferă de autoritarism, căci imperativul „închideți” urmat de un semn de exclamare, chiar dacă teoretic ascunde o formă de politețe a verbului prin folosirea unei forme de plural în adresarea către o singură persoană, sună a ordin, nicidecum a rugăminte, deși are insuși verbul respectiv în prima propoziție. Sau poate mă înșel și nici măcar presupusa politețe nu există, pentru că întregul mesaj se poate adresa la fel de bine nu unui locatar/vizitator anume, ci totaliltății lor.

Aș vrea să fi văzut acest mesaj nu cu verbul la imperativ, ci cu el la conjunctiv. Adică exact: „Vă rugăm să închideți ușa”. Deodată simți respectul în tonul celui ce scrie, simți că te roagă, nu că-ți poruncește. Tonul nu determină atitudinea, desigur, nesimțiții tot vor lăsa ușa deschisă, dar măcar respectul cuvenit unei persoane pe care n-o cunoști - deci pe care n-ai dreptul s-o presupui nesimțită - nu va lipsi.

miercuri, 6 mai 2015

Administratori cu nume buclucaș

Despre magazie cu semnificația actuală scrie bine de tot Alexandru Ciorănescu în al său Dicționar Etimologic Român și mulțumesc www.dexonline.ro că articolul este disponibil la ei pe site. Îmi permit să preiau direct:

magazíe (magazíi), s. f.  1. (Înv.) Prăvălie. – 2. Depozit. – 3. (Munt.) Grînar, hambar. – 4. (Arg.) Pungă, valiză. – Mr. măgăzie. Ngr. μαγαζί, din fr.magasin (Meyer 225; Ronzevalle 183; Gáldi 207), cf. alb. magazi, bg. magazija. E dubletul lui magaza (var. mahaza), s. f. (înv., depozit de mărfuri), din tc. magaza (‹ arab. mahzen, de unde it. magazzino, fr. magasin, sp. almacén), cf. bg., sb. magaza; și al lui magazin, s. n.(prăvălie), din fr. magasin și magazin, s. n. (revistă), din engl. magazine (cf. Șeineanu, II, 241; Berneker, II, 3; Lokotsch 1362). Der. magazagiu, s. m. (angrosist); magazinaj, s. n. (depozitare), din fr. magasinage; magaziner (var. incorectă magazioner), s. m. (șef, paznic de depozit), din fr.magasinier; înmagazina, vb., după fr. emmagaziner. 

Aceasta notiță a mea este scrisă pentru un cuvînt înrudit și care îl descrie pe cel ce se ocupă cu administrarea unei magazii, a ceea ce este în ea: magazionerul, unde aici am pus forma articulată enclitic pentru cuvîntul din DOOM2 (2005) magazioner.


În DOOM (1982) p. 354 - un dicționar pare-se mai apropiat intențiilor nobile ale lingviștilor de a respinge formele ortografice „strîmbe” - apare simplu magaziner, întocmai ca recomandarea d-lui Ciorănescu menționată mai sus. Indubitabil este totuși că la originea ambelor forme stă franțuzescul magasinier, pe care era poate mai logic să-l transcriem magazinier. S-a preferat sufixul -er, nu -ier (așa cum varianta minier pentru miner menționată în trecere de Scriban (1939, p. 810) nu s-a regăsit în nici un alt dicționar ce i-a urmat), rezultînd magaziner. Un fapt remarcat de Alexandru Graur încă din 1932 (v. pag. 95 din Puțină gramatică din 1987) este apariția formei cu –ion- în rădăcină­, pe care lingvistul o deplînge ca fiind nejustificată, căci în franceză nu există nici un o în rădacină, lucru manifestat prin faptul că atît magazie, cît și magazin n-au fost niciodată magazion. Această observație este reluată de marele lingvist în al său Dicționar al greșelilor de limbă (p. 78 din ediția Humanitas, 2012). 

Această formă greșită cu o prinde însă putere, nimeni nu folosește în vorbire forma corectă din punct de vedere lingvistic, așa că, în spiritul celorlalte erori/neconcordanțe remarcate pînă acum de mine la redactarea noului DOOM, avem în peisaj înca o modificare de normă ortografică bazată pe uzul cotidian neglijent, nu pe criterii științifice. Oare magazionerilor le plac pricomigdalele ?? 

P.S. E bine că autorii COR nu au consultat noul DOOM. 

sâmbătă, 2 mai 2015

Controverse din DOOM2: Dubletele de plural

Una dintre reușitele DOOM (1982) era faptul că, în spiritul unei mentalități sănătoase, multe controverse si excepții anterior prezente în limba scrisă erau fixate printr-o recomandare unică. Mă refer la faptul că substantivele, indiferent de „zestrea” istorică regională sau etimologică, aveau o singură formă de plural recomandată. E și cazul substantivelor căpșună și cireașă, ce aveau în DOOM pentru pluralul nearticulat doar recomandările căpșune, respectiv cireșe.
Mai precis, diversitatea de uz pentru cireașă stipulată de Scriban (1939) era suprimată la nivelul normei limbii literare.
Citez din Scriban, așa cum apare pe www.dexonline.ro (confim că pe site este o reproducere exactă -am dicționarul)

cireáșă (vest) f., pl. eșĭ (Munt.), eșe (Olt.), și ciréșă (est), pl. eșe (lat. cérasa, pl. de la cérasum, cireșă, vgr. kérasos, cireș, și kerásion, cireșă, ĭar acesta d. orașu Kerasús, -úntos, lat. Cérasus, -úntis, din Pont, la marea Neagră, unde eraŭ pădurĭ de cireșĭ sălbaticĭ, numit și azĭ de Turcĭ Kirasun [kiras, kiraz, arm. geras, pers. kires, cireșă], de unde Lucúl, după ce l-a învins pe Mitridate [66 în ainte [!] de Hristos], ĭ-a adus și ĭ-a plantat în Italia; it. ciliegia și ciriegia, pv. cereisa, fr. cerise, sp. cereza, pg. cereja. D. lat. vine germ. kirsche, d. rom. vine vsl. črešĭnĭa, rus. rut. čeréšnĕa, bg. čereša). Fructu cireșuluĭ. Cireșe amare, un fel de cireșe de un roș foarte închis, maĭ micĭ și cam amare. 
Sursa: Scriban (1939) 

Ce-a făcut DOOM ? A păstrat pe cireși doar ca formă de plural pentru pom, dar pe cireșe pentru fructele sale, așa cum recomanda și Alexandru Graur în al său Dicționar al greșelilor de limbă. Ce-a făcut DOOM2 (2005) ? Le-a pus pe ambele variante în dicționar, însă cu cireși drept forma recomandată, iar cireșe ca formă tolerată (aceasta se vede și din schimbarea din DEX2 (2009/2012) față de DEX (1996/1998)).

Pentru căpșună, norma din DOOM din nou se suprapunea recomandării lui Alexandru Graur (op.cit.) de a distinge, în limbajul literar prin intermediul pluralului, între pluralul plantei căpșun de gen masculin și pluralul falsului fruct al său, căpșună, de genul feminin. Dacă pluralul masculinului era cu i, s-a ales ca unică recomandare pentru pluralul femininului e, nu i.

E corect să dau acum explicația doamnei Vintilă-Radulescu pe care o găsim la pagina a 10-a din articolul de aici: www.acad.ro/alteInfo/nouDOOM.doc. Citez exact, comentînd apoi:
           Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:
1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;
             4. încă din Îndreptar [1], căpşună avea pluralul căpşuni

* Punctul al patrulea este argument inadmisibil, pentru se bazează pe o lucrare cu fond lexical restrîns în care lipsește justificarea formei alese. Îndreptar[1] , așa cum precizează autoarea, vine de la  Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
* Punctul al treilea este irelevant în contextul în care nu avem de fapt de a face cu o evoluție, întrucît atît căpșuni, cît și cireși, erau atestate în dicționare și opere literare încă de la începutul secolului trecut (v. cele două articole corespunzătoare din DLRLC disponibile tot prin intermediul www.dexonline.ro). Este vorba doar de o alegere a lingviștilor.
* Punctul al doilea poate servi drept argument doar pentru cireși, dar ce ne facem cu vișinele, la care norma din DOOM nu s-a modificat ? Avem deci încă un exemplu  de inconsecvență. De fapt, și pentru căpșuni argumentul al doilea surprinde, întrucît căpșună aduce mai degrabă cu prună si alună, acolo unde normele de plural prune și alune au ramas aceleași in DOOM2 cu cele din DOOM.
* Primul punct nu poate fi comentat, intrucît nu este exemplificat.

În concluzie, eu rămîn lîngă Alexandru Graur și ale sale două recomandări ce coincid cu cele din DOOM. Dubletele de plural introduse de DOOM2 reprezintă pentru mine o particularitate nedorită a noilor norme ale limbii literare.


miercuri, 29 aprilie 2015

Prajiturica prajiturelelor comentată

Am dat pe internet peste articolul doamnei CSI Ioana Vintilă-Rădulescu „Unele inovaţii ale limbii române contemporane şi ediţia a II-a a DOOM-ului” - o pledoarie pentru DOOM2 [2005] a cărui comisie de redactare a avut-o șefă.

Citez din materialul de aici: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/3.pdf (pag. 7)

În categoria inovaţiilor „neutre” am putea încadra forma, rezultată prin metateză, a numelui de prăjitură care s-a impus de mult în limbă aproape exclusiv ca pricomigdală, în timp ce DOOM recomandă încă, drept formă preferată, picromigdală. Imensa majoritate a vorbitorilor, oricât de instruiţi, cu excepţia anumitor lingvişti, nici nu bănuiesc, dacă nu dau întâmplător de această formă în dicţionare, că norma recomandă în primul rând forma picromigdală. Aceasta este lipsită de suport în limba română, deoarece vorbitorii nu fac, pe drept cuvânt, legătura între prăjitura în cauză şi substanţele chimice acid picric şi compuşii acestuia, picraţi, evocaţi de Mioara Avram (Avram (2001), 70), şi nici cu etimonul grecesc pikramígdalon „migdală amară” (cu care, după cum se vede, oricum nu se identifică). De altfel (ca de multe ori), singurele exemple prin care este ilustrat în DLR cuvântul titlu picromigdală, şi care provin din operele unor scriitori de talia unor Delavrancea şi Camil Petrescu, au forma... pricomigdală!
În cazul inovaţiilor „neutre”, ca şi în cazul celor pozitive, cred că nu se justifică o atitudine purist-pedantă şi conservatoare ori chiar retrogradă, de „încremenire în proiect” şi de menţinere, cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, a unor recomandări de mult depăşite, chiar dacă au un suport în istoria limbii, respectiv în etimologie – aceasta cu atât mai mult când este vorba de norme punctuale, care privesc de cele mai multe ori un singur cuvânt, izolat şi neîncadrat într-o serie.
De aceea, DOOM2 a optat în cazul discutat exclusiv pentru forma pricomigdală.

1.       Un cuvînt nefundamentat etimologic este complet inventat. Scopul unui cercetator lingvist la întocmirea unui dicționar este de a include cît mai puține cuvinte fără istoric. Metateza menționată are același efect cu modificarea lui cuplu (ca exemplu) în culpu, sau, mai clar, a lui amplu în maplu.
2.       Argumentul invocării „imensei majorități a vorbitorilor” ce nu fac legatura între prăjitura cu pricina și substanțele chimice menționate este fals, pentru ca „imensei majorități a vorbitorilor” substanțele chimice respective nu le sînt cunoscute. Și mai puțini oameni din această țară studiază neogreaca, deci nici aici argumentul acesta nu este valabil.
3.       pikramígdalon nu putea fi „retrogradat” la mígdalon spre a rezulta numele prăjiturii este evident, căci pricomigdală < mígdalon ar fi generat nedumerirea: ce înseamnă particula prico și cum a ajuns lîngă mígdalon ?
4.       Argumentul formei ortografice concrete folosite de scriitori nu este absolut, căci tocmai în libertatea autorilor de a ieși din tiparele si constrîngerile dicționarelor și ale gramaticilor stă de multe ori farmecul operelor literare. Cum îi permitem lui Eminescu „Cobori în jos ...”, dar oricine ar spune altei persoane „Coboară jos la mine” primește eticheta de agramat ? Operele literare folosite în dicționare ar trebui să servească doar la ilustrarea semnificațiilor unor cuvinte normate științific (etimologic, acolo unde aceasta există), chiar în prezența variației de formă, nu la stabilirea întîietății unei anumite forme.
5.       „Atitudinea purist pedantă și conservatoare” este fundamentul ortografiei majorității cuvintelor de uz științific și artistic pentru care etimologia este mai mult decît determinantă în stabilirea formei concrete acceptate. O atitudine „retrogradă” o reprezintă (re)acceptarea formei antice filosofie devenite prin DOOM2 recomandabilă față de forma modernă filozofie. (Am dezbătut pe larg problema aceasta în primul articol de pe blog).
6.       „Menținerea recomandărilor de mult depășite”, după ce oricum ce e depășit este stabilit tot de aceiasi lingviști, trebuie combătută cu argumente științifice, ori aceasta nu este – pentru mine – realizată de doamna Vintila-Rădulescu în această intervenție întru apărarea muncii sale. Prin ce e recomandat – în contrapartidă - uzul unui cuvînt ca „arestui” sau „au” cu sensul de sau ?

7.       Argumentul de caz izolat menționat în ultimul paragraf este de asemenea fals, căci este formulat fix invers: este o (regretabilă) excepție că se ignoră (în DOOM2 în raport cu DOOM) o formă justificată etimologic și se „înscăunează” o formă incorectă, și nu că, prin acceptarea noii forme, se înlatură vreo excepție, întrucît fundamentarea etimologică este de fapt o trăsătură obligatorie a oricărui lexic,

Notă; Acest articol de blog face referire la o scriere anterioară de aici http://thescienceinmymind.blogspot.ro/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html 

luni, 27 aprilie 2015

Despre chirii și anglicisme de rit nou

Un subiect controversat îl constituie, fără doar și poate, acceptarea în DEX2 ediție revăzută [2009/2012] (și-n special în acest caz adăugită) a unui sens nou pentru un cuvînt printr-o etimologie nouă, engleză – sensul de loc (cunoscut precis) pentru un mai vechi cuvînt românesc locație. Spre comparație, acest sens nu există in DEX2 [1996/1998], unde toată definiția sa are legatură cu chiriile. De aici și controversa, fiindcă mulți, (eventual) cu DEX2 „în brațe”, susțineau că acest sens lexical nu este acceptat oficial în limbă. Iată-l că este !

Unde mă situez eu ? Spun că nu era nevoie de un sens nou pentru un cuvînt existent (implicit ca acesta să se oficializeze), întrucît există fond lexical suficient spre a-l face inutil. De fapt, așa cum apare aici: http://www.ldoceonline.com/dictionary/location la notița privind folosirea curentă in limba engleză, noul etimon al lui locație este recomandat doar din perspectiva terminologiei de afaceri (sau în general a limbajului oficial) cînd se vorbește de locul precis în care este o clădire sau un spațiu de locuit (apartament, garsonieră). Și atunci se pune problema: Bine, era nevoie în română de un sens nou pentru locație, sau acest cuvînt cu noul sens poate fi cu succes înlocuit de alte cuvinte (mai bine, neologisme!) în orice context ?

1. „Ne-am deschis un nou sediu într-o locație centrală” sună mai bine sub forma complet echivalentă „Ne-am deschis un nou sediu într-o zonă centrală”.
2. „Ne-am făcut nunta/vacanța într-o locație minunată, pe malul lacului” se reformulează ca „Ne-am făcut nunta/vacanța într-un loc (restaurant, hotel, peisaj) minunat, pe malul lacului”.
3. „Curtea Domnească are o locație strategică” e mai trendy spus sub forma „Curtea Domnească are un amplasament strategic”.
4. „Locație de memorie pe hard”. Aici înțeleg că „hard( disk)” nu poate fi evitat de către informaticieni/traducători/vulg, perfect, dar location se putea lejer traduce prin zonă.
5. „Ne aflăm într-o locație bine cunoscută publicului bucureștean amator de muzică bună”. Ce-are loc sau sală, sau clădire ? De ce-ar vrea vorbitorul să folosească alt cuvînt, unul vechi cu sens nou, străin ?  Sigur că local are și-o conotație negativă, dar loc este perfect neutru, perfect românesc, chiar dacă nu este așa de nou și de cult/pretențios ca amplasament. Dacă ar fi să traduc in engleză pe abuzivul locație de aici, aș scrie de fapt establishment, nu location.

Găsim pe locație în ecolocație și radiolocație pentru că adaptarea etimoanelor englezesc, respectiv rusesc s-a făcut minimal, iar particula componentă locație trebuia să fie de fapt localizare cu sensul de acțiunea de a găsi/detecta/localiza (prin ultrasunete/unde radio). Dar ar fi fost poate prea „românizat”.

DEX-ul are menirea de a explica sensurile cuvintelor. Acest scop este atins de DEX2 revăzut și adăugit [2009/2012] pentru noul sens. Problema e că noul sens e total inutil, dă limbii actuale un aspect și mai străin decît l-a căpătat oricum după 1990 prin hardware, software, mouse, etc. pe care nu le-am putut „româniza”. În definitiv, pentru mine, limba nu se îmbogățește prin astfel de apariții ca locație, ci dimpotrivă, devine mai săracă și clar mai străină. Consider că și-n acest caz comisia de redactare a dicționarului a făcut o greșeală promovînd ceea ce trebuie descurajat.

joi, 23 aprilie 2015

Despre ecler si alte savarine

Nu parasesc domeniul gastronomiei, ba chiar ramin tot in zona dulciurilor, si vin cu o intrebare interesanta: cum se face ca frantuzescul “le savarin” (de gen masculin) a ajuns in romana ca femininul “savarina”, dar masculinul “l’éclair” a devenit neutrul “ecler”(cu un plural despre care imi propun sa scriu in aceasta nota) ?

O justificare riguroasa a genurilor substantivelor neologice adaptate ar duce dupa regulile date de Academie (de ex. in GA [1966], Vol.I, p. 58-59) la faptul ca ‘ecler’ este corect a fi de gen neutru, in timp ce ‘savarină’ este de gen feminin doar prin faptul ca terminatia ‘ă’ a fost aleasa pur si simplu de catre cel ce s-a hotarit primul sa ‘românizeze’ cuvintul frantuzesc (aici MDA [2010] da o sursa primei atestari scrise, dar fara an de publicare). Astfel, si l’éclair se putea la fel de bine ‘româniza’ ca ecleră. Pe de alta parte, desigur ca turcescul “baklava” era greu de adaptat la o alta varianta decit evidenta “baclava” – obligatoriu de genul feminin, dar se pare ca pentru ‘dulcegariile’ din franceza e/era loc de variatie. Mai ramine de pus intrebarea: Cum de cele trei cuvinte au fost adaptate de romani, cind intr-o limba precum engleza toate trei sint pastrate cu grafia originala din franceza+turca ? Aici este vorba doar de tendinta constanta si sanatoasa a romanei de a-si crea fondul lexical propriu prin adaptarea neologismelor, pare-se o tendinta pierduta dupa 1990 prin avansarea ingrijoratoare a cuvintelor englezesti nemodificate ce, prin exagerare, umplu dictionarele. In concluzie, este ok ca le-am adaptat pe toate trei, ca n-am ‘poluat’ limba cu accente peste e pe care oricum masa de scrijelitori de pe internet nu le-ar fi pus sau le-ar fi pus aiurea, asa cum se intimpla cu cratimele si virgulele.

Noima acestei note este pluralul substantivului ‘ecler’. Ideea mi-a fost data de articolul de aici: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_38418/Voi-mancati-eclere-sau-ecleruri.html, unde domnisoara Neagu da sec varianta din DOOM2 [2005]. Aceasta este ecleruri, forma incetatenita eclere mentionata de dictionarele explicative (DEX, MDA) nu este nici macar tolerata (!) (aceasta se face prin precizarea clara a unui dublet de tipul tunele/tuneluri). Ne intoarcem inapoi la scripte, la GA (op.cit.) si GALR [2008] si constatam ca in ‘gramatica veche’ (GA) ni se prezinta o regula aparenta sub “Observatia 1” de la pag. 70 (volumul intii), ce ar recomanda pluralul cu ‘uri’ pentru neutrele terminate la singular intr-o consoana si in care accentul cade pe vocala celei de-a doua silabe (ca in ecler, paner, mîner, tunel, virtej, hotel, bordel, crenel, etc.). Dar, stupoare, tunele este (inca) acceptat, iar paneruri si mîneruri nu exista pe nicaieri. Pina si regulile pentru plural au poate la fel de multe exceptii precum exemple. In ‘gramatica noua’ (GALR) pe pagina 83 din primul volum lipseste orice regula de plural pentru neutrele neologice, asa ca norma din DOOM2 pentru ecler nu mai poate fi justificata gramatical, nici macar a posteriori. Exista deci o doza de arbitrar in stabilirea normelor ortografice (pentru mine asta confirma ca lingvistica ramine o stiinta umanista, degeaba incerc eu s-o fac sa para exacta) . Ca o presupunere, ma gindesc ca autorii DOOM2 au ales ecleruri in locul unui dublet sau a formei unice eclere doar pe baza formei recomandate de Florin Marcu in DN3 [1986] la p. 374. Forma eclere este mai simpla, are deci ‘priza’ la vulg, dar nu este eronata in aceeasi masura precum socantul (pentru mine) pricomigdala.

Ca fapt divers, cler nu poate fi folosit ca exemplu de urmat pentru stabilirea pluralului, caci ecler, desi are doar un e in plus (bine, acel e il face bisilabic, dar doar ce-am stabilit ca regula de mai sus din GA a fost eliminata) la inceput, este numarabil, pe cind cler nu. Surprinzator, cler apare cu pluralul cleruri in DEX2 [1996], dar, poate si dupa DOOM2, DEX2 [2009] repara greseala.

Concluzia mea: cu toate ca va vine greu, folositi ecleruri si renuntati si la tunele.

Bibliografie: tot www.dexonline.ro/surse

duminică, 19 aprilie 2015

Prajiturica prajiturelelor

Prin simplificare, de pui migdale maruntite cu mult zahar si albus de ou, iti iese o prajiturica tare gustoasa careia ii spui… pricomigdala (?!). Dar oare ii spui corect ? Te duci la DOOM2 [2005] si afli ca da, dar e un cuvint nou (forma ortografica noua) fata de DOOM1 [1982], pentru ca are un semn de exclamare linga el. Mergi apoi la DOOM1 si afli ca acolo era scris in clar picromigdala. Deci avem un conflict, se pare.

Forma oficiala a fost modificata de ligvisti, dar oare corect ? Evident ca NU, intrucit forma picromigdala, pe care o gasim atestata inca de la Scriban [1939], este cea care poseda o justificare etimologica, anume neogrecul pikramigdalon (asa cum apare in DN3 [1986], iar cu grafia in neogreaca in MDA [2010], Vol. al II-lea, p. 370), ce contine clar particula pikra ce provine din grecescul pikros cu sensul de “amar”. Si atunci, pot presupune, cred corect, ca forma originala din limba a fost modificata in timp prin folosire gresita, intrucit varianta pricomigdala era clar mai usor de pronuntat, atit de catre cei ce le produceau/vindeau, cit si de clientii cofetariilor. Forma gresita apare atestata inca din DLRM [1958] ca varianta pentru cuvintul-titlu picromigdala, acest fapt continuind cu DEX [1975], DN3 [1986] si DEX 2 [1996]. Abia dupa modificarea nejustificata de norma din 2005, in DEX 2 [2009] rolurile se inverseaza. Forma corecta devine astfel varianta nerecomandata pentru cuvintul-titlu fara justificare etimologica pricomigdala.

In concluzie, gasesc ca, la fel ca in cazul lui filosofie, si aici Institutul de Lingvistica prin DOOM 2 a facut o greseala, promovind la rang de norma o folosire agramata a unui cuvint, dar de data aceasta eliminind-o complet pe cea corecta (justificata stiintific) (!). Sa mai spun in final ca acidul picric si sarurile sale, picratii, nu apar in DOOM 2 ca “acid pricic” si “pricati”, ci apar corect, nemodificate fata de DOOM 1 ?

Bibliografie: http://dexonline.ro/surse

duminică, 5 aprilie 2015

Carunt sau ?

Printre cuvintele in curs de iesire din uz mi se pare a fi si carunt, cuvint ce poate trece pentru multa lume deja ca invechit, sint sigur. De fapt, asa cum apare in dictionare ca MDA, are cel putin 300 de ani de folosire, e derivat din latinul canutus, si-n mileniul al III-lea e, cu certitudine, din ce in ce mai rar folosit.

Daca o persoana n-are părul complet carunt, ci are multe fire albe, astfel incit părul sau trece mai degraba ca gri, decit alb sau originalul brunet/castaniu, am vrea sa folosim un cuvint mai pretios pentru a-l descrie. Care cuvint va vine in minte ? Grizonat ? E in directia corecta, dar e un cuvint ce, de fapt, conform normelor lexicale si ortografice, NU exista! Cuvintul corect este grizonant, exact, cu un n in plus.

Grizonant are o etimologie clara, in limba franceza grisonnant(-e) e un participiu prezent (deci cu valoare adjectivala) al verbului grisonner si inseamna, ca si in romana, ce devine sau incepe sa devina gri. A se grizona ca verb in romana nu apare in dictionarele generale de tip DEX si DN, ci doar intr-unul de specialitate, MDA, unde nu i se da o atestare istorica de intrare in limba prin intermediul unei opere literare sau a unui alt dictionar, prin urmare, nici participiul sau trecut (probabil grizonat) nu este atestat.

Daca vrem sa spunem despre o persoana X ca părul sau a inceput sa aiba mai multe fire albe, avem deci optiunile:
• X e cu/are părul grizonant;
• X incarunteste.

Formularea “E (un tip) grizonant” este gresita, intrucit grizonant se poate folosi ca adjectiv numai pe linga substantivul păr. Conform definitiei din DEX a verbului a incarunti, formularea “X a inceput sa incarunteasca” este pleonastica, deci trebuie evitata, daca nu vrei eticheta de agramat.

Grizonant este un frantuzism, parem mai culti cind il folosim, totul e sa stim sa-l folosim. Sper ca aceasta notita sa fie utila.

MDA = Mic Dictionar Academic, Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2010.
DEX = Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2009.
DN = Dictionar de Neologisme, Editia a III-a, Florin Marcu, Constant Maneca, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1986.

luni, 23 martie 2015

Punct de vedere

  Există persoane (nu multe) ce-mi reproșează că scriu cu „î" si „sînt", în ciuda normei ortografice existente (impuse) în prezent, mai exact din 1993 încoace. De ce scriu eu „pe dos" ? Pentru că, probabil spre deosebire de cei ce imi reproșează, eu chiar cunosc argumentele științifice din această „bătălie" de normă ortografică terminată, paradoxal, nu prin decizia lingviștilor, ci prin hotărîrea Academiei ca instituție din 1993. Sigur că este suprinzător cum toți membrii Academiei, adică și matematicienii, filozofii, fizicienii, geografii, etc., au avut un vot egal cu cel al specialiștilor, adică al lingviștilor. Ba chiar prin votul lor, norma curentă capătă iar viață după fix 40 de ani (--> Reforma ortografică din 1953 abolise complet litera "â" din grafie, inclusiv în "România" și familia sa lexicală).
  Daca există vreo persoana ce-și doreste să afle argumentele mele, să se apuce de citit, desigur. Ceva ușor, la îndemînă, ar fi: Alf Lombard, „Despre folosirea literelor î și â" preluat din revista LR pe site-ul www.dexonline.ro. Apoi, de persoana consideră că acest punct de vedere nu e suficient de tranșant, să treacă la Mioara Avram „Probleme ale exprimării corecte" (Ed. Academiei, 1987), p. 63-64 (parte dintr-un articol reprodus tot din LR) și la Mioara Avram, „Cuvînt înainte la ediția a doua" din „Ortografie pentru toți", Ed. Litera, 2002. Despre „sînt" si „sunt", ar fi în primul rînd „pastila" lui Alexandru Graur din „Dicționar al greșelilor de limbă" (in ediția comentată de Liviu Groza aparută la Ed. Humanitas în 2012), menționată (prin intermediul ediției originale din 1982), alături de alte surse, de Mioara Avram în „Probleme..." la paginile 64 si 65, precum și în „Cuvint inainte...". Ar mai fi și argumentele lui Iorgu Iordan din pag. 147-148 din „Limba română actuală. O gramatică a <<greșelilor>>” (Ed. a doua, 1947).

  Nu insist și nu mă întind pe 10 pagini A4 ca în problema de filozofie, doar spun răspicat că eu (nu doar pe acest blog) nu (îmi propun să) scriu corect, eu scriu argumentat științific, sau măcar îmi dau silința

  Daniel