Translate

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Superlativul absolut modern ?

   Cum șeful meu semiromân mi-a spus ceva în genul „Bă, eu nu-i înțeleg p-ăștia care zic hașănem”, tot el m-a determinat să scriu și despre „Bă, astăzi totul e tare, tare frumos, tare bun, tare prost, nimic nu mai e foarte bun, foarte prost”. Carevasazică, transformarea adjectivului tare în adverb marcă a superlativului absolut este de dată recentă, fiindcă altfel nu s-ar explica folosirea lui aproape obsesivă. Cum e întrucîtva imprimat în mentalul colectiv, obsesiile lingvistice sînt majoritatea de dată recentă, sigur o transformare post 1990 a vocabularului.
  Sensul de foarte apare încă de la Laurianu (1876) (Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane. Tomu II, I-Z, p. 1434) sub forma „si ca forma de superlativu: ellu e tare supperatu = forte supperatu”. În Șăineanu (1929, p. 641) autorul spune că folosirea sa cu sensul de foarte este specifică Moldovei: „2. Mold. foarte tare bătrân”. În Scriban (1939, p. 1299) apare sub forma: „(În nord și cu adj., și cu adv.) un om tare bun, tare bine.”. În DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1975), DEX2 (1996), DEX2 (2009), MDA (Vol, 2, 2009) e păstrată această folosire adverbială pentru superlativul unui adjectiv sau adverb. În concluzie, o fi folosit el des în prezent, dar nu e o invenție recentă.
  Ce e totuși ceva „de ultimă oră” este folosirea lui tare ca adjectiv în rol de nume predicativ în propoziții (fraze) eliptice de subiect și verb copulativ; „(Chestia asta e) foarte tare, frate!”. Sensul lui tare de aici nu e atestat în DEX (2009), pentru că e unul mai argotic, mișto, cool, senzațional („Tare, n-am ce zice!”). Tot recentă e și folosirea lui tare cu sensul de bun, valorosde succes („Avem cel mai tare show de televiziune din țară”).

 

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Mania lui „ca și”

 Probabil un efect de turmă îi determină pe mulți să adopte în vorbire construcții lingvistice stridente (ca să nu spun chiar ridicole) de genul omniprezentului hașănem pentru acronimul firmei suedeze Hennes & Mauritz AB. Dar pentru că romgleza e însăși un subiect prea vast pentru o postare de blog, încerc să dau acum un alt exemplu de inovație dăunătoare în spectrul lingvistic actual.
 Cei ce pretind a vorbi îngrijit au o fobie de cacofonii. De înțeles, și pentru mine o cacofonie reprezintă o consecință a unei educații precare. Pentru a le evita în vorbire, aceștia au inventat un „și” după prepoziția „ca”, atunci cînd urmează (în principiu) un substantiv ce începe cu litera „c”. Auzim astfel „ca și căpitan / comandant / coleg / cavaler, ...”. Este indubitabil că acel „și” are un rol estetic, păstrînd fluxul verbal aproape nemodificat (se rostește în plus doar o silabă). Alternativa la această găselniță nu poate fi decît renunțarea completă la particula buclucașă „ca” și înlocuirea ei cu un cuvînt ce nu produce o schimbare a sensului comunicării. Neexistînd însă o variantă unică pentru acest substitut, părîndu-ni-se dificil să zicem „din poziția de căpitan și-a condus echipa în 70 de meciuri”, „Cînd eram colegi, ne-am înțeles bine”, aș accepta pînă la urmă ca „și” să intre după „ca” atunci cînd vrem să evităm o cacofonie. În fond, îl folosim pe „întrucît” în locul lui „fiindcă”, l-am scos din vorbire pe „căci”, doar ca limba să sune cult. De ce mai contează un „și” în plus plasat strategic ?
 Deci, dacă „și”-ul previne o cacofonie, ce caută în construcții de tipul „ca și autor”, „ca și jucător”, „ca și mine” ? Nimic nu caută, desigur. Cred că aceia ce-l utilizează pentru rol stilistic nu se pot abține de la a-l băga peste tot, nesesizînd că-i superfluu. N-are nici rol estetic, nici rol gramatical. Am acceptat „Biserica Catolică”, „Banca Comercială”, „ca și coleg”, dar „ca și prieten” e deja prea mult.