Translate

luni, 11 iulie 2016

Mai știm să salutăm ?

Dacă am știut vreodată... O formă elementară a respectului de sine mi se va părea întotdeauna capacitatea unei forme de viață bipede de a se exprima corect atît verbal, cît și în scris. Cît și în scris. De fapt, dacă stau strîmb și judec și mai strîmb, salutul privit ca metodă pentru a arăta respectul trebuie predat copiilor de la vîrste foarte fragede, nu-i așa ? Întreb nedumerit, fiindcă pe mine copiii vecinilor nu m-au salutat niciodată. Hmm, nu-mi aduc aminte să mă fi uitat urît la ei, sau poate nici nu e nevoie, m-ar ajuta fața... Atunci cînd trec anii înveți, teoretic, să scrii, și, după o anumită vîrstă, va trebui sa redactezi un e-mail și în altă limbă decît engleză. Pe care obligatoriu trebuie să-l începi cu o formulă de salut. Așa cere eticheta.
Să presupunem că dorim să-i scriem lui Gigel, colegul nostru ce ne delectează cu vorbe iscusite în pauzele de țigară. Fatalitatea lovește cînd ne dăm seama că nu putem să-i scriem în engleză, ci într-o limbă mai puțin cunoscută în corporații, româna. Dacă vei începe a scrie cu formula „Bună Gigel” sau „Salut Gigel”, ai pus deja piciorul stîng în față. Poate ai noroc și Gigel nu sesizează greșeala și scapi basma curată, cu condiția să nu-l fi pus în lista de distribuție (cece cum îi spun corporatiștii) pe Costel, șeful nesuferit al lui Gigel care mai știe una, alta despre regulile de punctuație în limba maternă.
Dragilor, formulele de adresare sau de salut cer cazul vocativ pentru numele propriu sau comun către fac referire, caz ce are particularitatea că substantivul trebuie separat prin virgule (sau virgulă înainte și semnul exclamării după) de restul propoziției. Desigur că „Bună Gigel” poate fi folosit în continuare în e-mailuri, cu condiția ca Gigel să nu fi auzit de cazul vocativ, ceea ce este, din păcate, din ce în ce mai probabil în anul 2016. Dacă Gigel a auzit, atunci tough luck!, cum ar spune un american.
De fapt, poate ar trebui eliminat problematicul vocativ din gramatici printr-o petiție online. Cine dintre cei încurcați de el se oferă s-o creeze ?

P.S. Cum rămîne cu „Bună tuturor”, pe care eu îl percep drept traducere a lui „Hello, everyone” ? Încerc să explic. Dacă „Bună, Gigel,” vine prin contracție de la „Bună dimineața/ziua, Gigel,”, atunci „Bună tuturor” este derivat din „(Vă spun) bună (ziua) tuturor”, cu precizarea că pronumele nu mai este în vocativ, ci în dativ, deci trebuie omisă virgula de dinainte și păstrată doar cea de după.

sâmbătă, 19 martie 2016

El operează pe sine

  De multe ori cînd mă gîndesc la ce să scriu pe blog, îmi vine în minte expresia „a inventa apa caldă”. Probabil că și despre uzul greșit al diatezei reflexive s-a mai scris de către lingviștii nației. Limba noastră are cîteva mii de verbe, mai vechi sau mai noi, iar capitolul despre verb în gramaticile oficiale (GA și GALR) este cel mai extins dintre toate cele destinate părților de vorbire. Asta înseamnă că, teoretic, orice verb din orice structură discursivă (propoziție, frază) poate fi analizat gramatical complet doar pe baza Gramaticii Academiei (lucru perfect adevărat). Practic, însă, nici una dintre gramatici nu include explicații despre chiar fiecare verb din limbă, pentru orice regulă formulată alegîndu-se exemple de verbe reprezentative.
  Dar fiecare verb are un loc propriu într-un dicționar explicativ (DEX, sau o variantă mai extinsă a sa, Micul Dicționar Academic, 2010). DEX-ul (oricare ediție) conține clasificarea morfologică de bază a fiecărui cuvînt în parte, asociată fiecărei recomandări de ordin semantic în acord cu normele limbii literare. Verbul „a spăla” e indicat ca fiind tranzitiv la diateza activă („El spală mașina”). Indicînd o acțiune cu obiect direct, poate fi folosit la diateza pasivă („Mașina a fost spălată de el”). Acestui verb i se recunoaște și uzul corect la diateza reflexivă („El se spală”). Acel pronume se poartă numele de reflexiv și indică faptul că acțiunea executată de subiect are efect asupra propriei persoane. Capacitatea acțiunii (acolo unde ea există) de a avea sens prin referire la persoana executantului este o marcă a diatezei reflexive. În „El mă spală”, nu este pronume reflexiv, ci personal, acțiunea subiectului avînd efect exclusiv asupra altei persoane. Dar nu despre verbul „a spăla” mi-am propus să scriu azi...
  Cînd afli că fiul unei profesoare de limba română „s-a operat”, te gîndești ca e un geniu (și) al medicinei, pentru că n-a avut nevoie de un chirurg să-și rezolve o problemă gravă de sănătate. De fapt, adevărul este că a fost operat, iar prin exprimarea reflexivă (neintenționat mincinoasă), celebrul autor a sa comite o greșeala de limbă. Sper că mama sa, de-i citește blogul, și-a atenționat fiul. Cititorului îi propun în final o temă, anume să analizeze dacă exprimările ce urmează sînt corecte: „M-am văzut cu Simona”, „S-au cunoscut și, după trei ani, s-au căsătorit”, „Se aude că nu știi să-l scrii pe a se întîlni”.

 P.S. Dicționarele de aici https://dexonline.ro/definitie/opera nu-l atestează pe a se opera.

sâmbătă, 27 februarie 2016

O problemă tuLbure

  Norma curentă pentru conjugarea verbului „a turba” (eu turbez, el/ea/ei turbează) a rămas nemodificată de a doua ediție a DOOM-ului (2010, p. 816) în raport cu prima (1982, p. 626), iar recomandarea DEX (2009, retipărit 2012) este aceeași cu cea din DOOM și cu toate recomandările dicționarelor explicative încă de la Candrea 1932 și Scriban 1939, incluzînd aici și MDA (2010, vol. II, p. 1301). Te-ai gîndi, cititorule, că verbul „a perturba” ar trebui conjugat la fel (eu perturbez, el/ea/ei perturbează), dar, de consulți DOOM2 (p. 594), vei descoperi că nu, anume: eu perturb, el/ea/ei perturbă. În DOOM (1982, p. 454) apar ambele forme pentru pers. a III-a: ei perturbă/perturbează.
  Restricționarea libertății normei de conjugare ar putea avea și o altă origine decît uzul curent în limbă (ce, spre exemplu impune în DOOM2 pe pricomigdală în locul etimologicului picromigdală – v. cele două note anterioare pe acest blog în 2015). Să-l căutăm. Studiem etimologia imediată propusă de DEX: a turba < lat. turbare cu sensul de „a turbura [lucrurile, apa, mintea]” (citat din Scriban 1939, p. 1356), în timp ce a perturba < fr. perturber, lat. perturbare. Prezența limbii franceze este un motiv pentru a-l considera pe a perturba drept etimologism, dar nu și pe a turba (DN 1986, p. 818, respectiv -). Strict pentru limba latină și perturbare provine din turbare și, conform http://atilf.atilf.fr/, are același sens indicat de Scriban. Deși în limba română un cuvînt e nou, iar celălalt e vechi (a perturba e atestat de MDA la 1900, a turba la 1581), etimologia completă este aceeași, deci considerentele de origine și vechime în limbă nu fundamentează schimbarea normei. De altfel, în limba franceză atît troubler (a turba), cît și perturber (a perturba) se conjugă identic: je/il/elle/on trouble/perturbe, vous troublez/perturbez. Doar limba noastră simte nevoia să-și schimbe normele...
  Deși originea îndepărtată a celor două verbe este comună (latinescul turbare), eu atribui migrarea recentă a normei influenței nete a uzului curent, explicabil poate mai puțin prin economia de sunete, cît mai degrabă prin nevoia unei diferențieri în plan semantic mai mari a celor două cuvinte, negîndu-le total etimologia ce le înrudește, ultimul fapt fiind destul de comun în limba actuală. De altfel, din considerente strict etimologice, formele corecte sînt turbure, respectiv a turbura, dar DOOM2 acceptă doar pe tulbure, respectiv pe a tulbura, în schimb îi are pe turbidimetru și turbulent (!).

luni, 15 februarie 2016

Recenzia unei cărți extraordinare: O carte prea valoroasă pentru limba română

  Cartea despre care scriu e o apariție de ultimă oră, ieșind de sub tipar la Editura Universitaria din Craiova spre finalul lui 2015. Din punctul meu de vedere, are un singur cusur: este în limba română, o limbă neînsemnată din punct de vedere științific. Se numește MECANICĂ CUANTICĂ, îl are drept autor pe Eugen-Mihăiță Cioroianu, actual conferențiar universitar doctor și cercetător la Universitatea din Craiova în departamentul de fizică. Pentru cei ce nu știu, autorul face parte dintre cei cărora le-am avut onoarea de a le fi student în facultate, între toamna lui 2001 și vara lui 2006.
  Pentru educația în fizică a unui viitor cercetător, dar și a unui profesor, a unui chimist sau a unui inginer, cunoașterea noțiunilor elementare de mecanică cuantică este obligatorie. De aceea, disciplina face parte nu numai din curriculum-ul standard al facultăților de fizică, dar și al celor de chimie și al celor de inginerie (numite generic „politehnici”). Pentru acestea din urmă, mecanica cuantică apare de obicei tratată ca un capitol special într-un amplu curs de fizică generală. La noi în țară, pentru subiectul mecanicii cuantice, consider că lucrările standard sînt (de fapt, din 2016, erau) „Fizica”, Vol. al II-lea al lucrării lui Ion M. Popescu (Ed. Didactică și Pedagogică, 1983), respectiv „Mecanica Cuantică” a profesorului Șerban Țițeica (Ed. Acad. RSR, 1984). Ambele surse expun subiectul într-un regim extins, enciclopedic, pe sase-șapte sute de pagini inspirate (așa cum îmi dau eu seama) în primul rînd din „Mecanica Cuantică” a lui Lev Landau și Evghenii Lifșiț. Poate și Blohințev. Aceste două cărți au cam șaizeci de ani de la redactare.
    Cartea d-lui Cioroianu are 222 de pagini, cu tot cu introducere și două pagini de bibliografie. Este o surpriză mai mult decît plăcută că întinderea lucrării acoperă esențialul materialului prezentat într-o notă modernă. Referenții științifici, cărora autorul le este recunoscător, sînt profesorii Constantin Bizdadea și Odile-Solange Saliu, colegii săi întru predare și cercetare în departamentul de fizică, cărora,  de asemenea, consider că am avut onoarea de a le fi fost student. În lumina ideilor lui David Hilbert de la începutul secolului al XX-lea, conform cărora fizica trebuie teoretizată axiomatic, mecanica cuantică reprezintă un teren ideal pentru o construcție axiomă – teoremă – aplicații. Prezentarea în capitole a cărții d-lui Cioroianu se pliază pe această așteptare: după introducere, următorul capitol punctează noțiunile de bază de analiză funcțională din cursurile de matematici pentru studenții de fizică, autorul neinsistînd pe demonstrații, ci doar pe rezultate (definiții, teoreme) punîndu-le în valoare, spre meritul său, prin multe exerciții.     
  Capitolul al treilea, cel mai întins, cuprinde nucleul lucrării, anume prezentarea a patru dintre cele cinci principii de bază ale mecanicii cuantice, definirea standard (în axiomatizarea Dirac-von Neumann) și caracterizarea stărilor și a observabilelor teoriei. Acomodarea cititorului cu atmosfera cuantică se face (așa cum apare la rang de artă mai ales în cartea lui J.J. Sakurai) prin redarea experimentelor de tip Stern-Gerlach și a concluziilor acestora ce fac necesară reprezentarea stărilor sistemelor cuantice izolate prin vectori normați dintr-un spațiu Hilbert complex, separabil și infinit dimensional. Descrierea observabilelor impune introducerea unor noțiuni noi de analiză funcțională, inspirat alese de autor a fi expuse într-un intermezzo matematic în acest capitol și nu în cel anterior. Un element aparte, ce merită menționat întrucît este prezent în foarte puține cărți de mecanică cuantică, îl constituie prezentarea în linii mari a conceptului de triplet Gelfand (traducerea autorului în română a lui rigged Hilbert space fiind spațiu Hilbert înzestrat) pe care d-l Cioroianu îl exemplifică și folosește în text (p. 38-39). Pentru că orice carte de mecanică cuantică nu poate evita problema spinoasă a teoriei măsurătorii (și în general a alegerii de către autor a unei anumite interpretări a mecanicii cuantice pe de-a-ntregul), autorul alege a flavor of Copenhagian interpretation care include mult discutatul postulat (numărul patru în clasificarea lucrării) al colapsului al lui John von Neumann, mai ales cu prezentarea conceptului de măsuratoare inexactă (unsharp measurement) pentru observabilele cu spectru continuu, implicațiile acestui postulat asupra statisticii observabilelor, autorul comentînd și exemplificînd foarte detaliat fiecare afirmație, mai ales noțiunile-cheie de observabile compatibile și relații de nedeterminare. Capitolul se încheie cu conceptul de reprezentări Schrödinger ale stărilor abstracte bra/ket ale lui Dirac, reprezentarea de poziție și impuls, celebrele relații de nedeterminare Heisenberg ce decurg firesc din materialul anterior și regula de cuantificare canonică pentru sistemele hamiltoniene (nedegenerate, nota mea).
  Capitolul al patrulea, în buna tradiție a celor anterioare, tratează exhaustiv evoluția sistemelor cuantice (postulatul al cincilea în numerotarea autorului) în prezența și în absența măsurătorii. Această ultimă precizare (legătura dintre ecuația de evoluție a lui Schrödinger și postulatul de colaps) este din nou un element de excepție adus de autor ce merită subliniat. Seria Dyson, constantele de mișcare, stările staționare, descrierea semiclasică WKB și evoluția observabilelor (descrierea Heisenberg și cea de interacție) sînt elemente standard de curs tratate detaliat de către autor în acest capitol, fără a pierde din claritate. Ceea ce vreau să scot în relief ca un alt element de excepție este secțiunea despre ecuația Schrödinger ce începe la pagina 113 și se termină la pagina 123: studiul complet al comportamentului asimptotic al funcției de undă staționare, teoria curenților de probabilitate și raționamentul inductiv al interpretării lui Born pentru funcția de undă sînt elemente de forță pentru o carte de mecanică cuantică.
  Capitolul al cincilea cuprinde primele modele analizate de autor pentru teoria construită anterior: oscilatorul armonic unidimensional (cu descrierea standard pur algebrică și legătura sa cu descrierea în termeni de funcție de undă în reprezentarea de poziție, dar și cu reprezentarea Bargmann), oscilatorul armonic bidimensonal anizotrop (prezentat pentru a analiza concret atît conceptul de degenerare a unui spectru discret, cît și a introduce produsul de spații Hilbert în descrierea sistemelor cuantice compuse – doar această secțiune ocupă șapte pagini!) și problema celor două corpuri (fără studiu particular al problemei Kepler), din nou pe larg, minuțios descrisă pe alte șapte pagini.
  Capitolul al șaselea descrie teoria momentului cinetic prin metodele algebrice, geometrice și de analiză ale teoriei elementare a reprezentării grupurilor, în particular a lui SO(3,R), prezentate în treizeci și două de pagini, fără ca autorul să presupună din partea cititorului o pregătire matematică specializată anterioară. Faptul că d-l Cioroianu alege o abordare de derivare (nu este postulată algebra Lie so(3) pentru operatorii de moment cinetic, ci derivată din considerente geometrice) face perfect legătura cu ultimul capitol al lucrării. Acest capitol are meritul (din punctul meu de vedere) de a nu menționa decît în treacăt conceptul de spin (introdus de autor în capitolul al doilea în contextul experimentelor Stern-Gerlach), doar ca aplicație în  studiul compunerii generale a două momente cinetice.
  Ultimul capitol, al șaptelea, este cel al prezentării simetriilor sistemelor cuantice (generic numite teoria Weyl-Wigner, sau Gruppenpest ca să-l citez pe W. Pauli) și conține completările necesare secțiunilor anterioare. Începe cu simetriile discrete, deseori neglijate în cărțile de mecanică cuantică, și închide cu simetria continuă de rotații – acolo unde, plecînd de la materialul introdus în capitolul al șaselea despre teoria momentului cinetic orbital, tratează complet și închide problema Kepler (problema celor două corpuri în cîmp clasic de atracție coulombiană, odată ce separarea mișcării centrului de masă este descrisă în capitolul al cincilea) cu o precizare foarte importantă: discută atît simetria extinsă (SO(4) pentru spectrul discret, SO(3,1) pentru spectrul continuu), cît și funcțiile de undă pentru spectrul continuu, pe care eu le-am găsit doar în Landau & Lifșiț (op.cit.) și Bethe & Salpeter („Quantum mechanics of one- and two-electron atoms”, Ed. Springer, 1957).
  Notițele de subsol perfect integrate, trimiterile la bibliografie pentru subiecte considerate prea avansate pentru nivelul general al cărții, bibliografia în care primele șaisprezece elemente sînt articolele de căpătîi ale întregului subiect al mecanicii cuantice întregesc prezentarea extraordinară a întregului material. Cartea este remarcabilă prin toate cele trei elemente: conținut cu elemente de noutate, prezentare fluentă a ideilor, fundamentare a raționamentelor fără a părea o carte pentru matematicieni. Sînt convins ca adaptarea generală a conținutului este în acord cu nevoile de cunoștințe ale cursului de teorie cuantică a cîmpului, care, cel puțin în perioada 2003-2004, începea direct cu formularea Feynman prin integrale de drum, aceasta nefiind prezentată în cuprinsul cursului de mecanică cuantică.
  Comparativ cu sursele tradiționale în limba română, prezenta carte vine cu o doză foarte mare de noutate. Eu am încercat doar să punctez aici multe dintre lucrurile care mie mi s-au părut extraordinare. În introducere, d-l Cioroianu afirmă ca lucrarea se se bazează pe cursul domniei sale la Facultatea de Științe din Craiova. Aceasta înseamnă ca nivelul de educație academică rămîne cel mai înalt acolo și acum în 2016. În final, reiterez a doua frază: dacă o lucrare (manual) de fizică în limba română merită popularizată prin publicare în limba engleză peste hotare (mai ales în SUA și Germania), cred ca Mecanică Cuantică a d-lui Cioroianu este aceea. 

duminică, 14 februarie 2016

Povestea numeralului

  Un articol scurt și la obiect al d-rei Neagu (preluat de pe site-ul d-nei Badea) se găsește aici http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_29869/Ora-13-sau-la-orele-13.html și îmi constituie sursa de inspirație pentru nota aceasta. Vă invit să îl citiți. Greșeala pe care o indică autoarea în introducere e un exemplu de hipercorectitudine. În acest caz este vorba de forțarea unui acord complet de tip substantiv-adjectiv (orele treisprezece) acolo unde nu este necesar, corect fiind să se spună/scrie ora treisprezece.
  Articolul d-rei este realizat prin referințe bibliografice pe baza DOOM2 (2005), actuala sursă de normare ortografică și morfologică în limba literară. În acest caz, este totuși vorba de un acord între două părți de propoziție, deci de o problemă strict de gramatică. Cheia pentru a găsi varianta corectă de exprimare o constituie clasificarea morfologică exactă a cuvîntului treisprezece. Pentru aceasta e necesar să spunem, în linii foarte mari, povestea numeralului.
  În clasificarea tradițională (GA, 1966, vol. I, p. 181) numeralele se împart în două categorii: cardinale și ordinale, cu primele subclasificate în cardinale propriu-zise, colective, fracționare, multiplicative, distributive și adverbiale. Cel din articolul nostru este unul propriu-zis, aparent folosit cu valoare adjectivală, întrucît este alipit substantivului ora/orele. Prezentarea mai nouă din GALR (2008, p. 289-322) nu introduce noi clasificări, ci le păstrează pe cele tradiționale. Problema acordului este însă una sensibilă, nestabilită definitiv, pentru că o regulă (v. mai jos) ce ne permite să-l folosim pe ora unu ne interzice să spunem ora una și ora doisprezece. Acel unu are o relaxare a acordului în gen, păstrat fiind doar acordul în număr, pe cînd ora treisprezece îl încalcă pe cel în număr, iar ora doisprezece încalcă ambele tipuri de acord - fiind considerată o formulare complet agramată. De fapt, numeralul doisprezece/douăsprezece „simte” genul, în timp ce unsprezece, treisprezece nu. De aceea, pentru uz adjectival, doisprezece trebuie folosit cu substantive masculine la plural, douăsprezece cu substantive feminine și neutre la plural. O caracteristică a uzului adjectival al numeralului cardinal este antepunerea în raport cu substantivul, pe cînd numeralul care precizează ora este postpus, deci nu se incadrează la un uz adjectival, de aceea și variația și problemele de acord.
  O regulă standard de acord este deci greu de statuat pentru toate numeralele, dar putem explica pe ora unu, două, trei, ...,  unsprezece, douăsprezece, ... douăzeci și trei și astfel: se subînțelege între substantiv și numeral prezența substantivului numărul (v. p. 207, Dinamica limbii române actuale – Aspecte gramaticale și discursive, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, EAR, 2009). Este deci ceea ce d-ra Neagu numește numeralul de identificare, folosit doar cu forma de masculin, iar substantivul obligatoriu la singular. Trei-ul din ora trei nu are caracter adjectival, deci orele trei este greșit. Migrarea uzului de la numeralul ordinal cu valoare adjectivală (pagina a doua) la cel cardinal de identificare (pagina (numărul) doi) este un alt exemplu de variație a acordului strict cu substantivul. 

duminică, 7 februarie 2016

Un cuvînt impozant

  Deunăzi am văzut pe cineva ridicînd o problemă interesantă. Anume dacă noi plătim (uneori fără voia noastră) impozite, de ce veniturile noastre sînt impozabile, și nu impozitabile ? Ar trebui să plătim impozuri, sau măcar verbul să fie a impoza, nu-i așa ?
  Am putea mai întîi presupune că există un sufix adjectival -abil ce poate fi adăugat unei rădăcini verbale ca în ador-abil, aplic-abil, regret-abil. Acest sufix nu este stipulat în DN3, dar apare în MDN2000 (Fl. Marcu, Ed. Saeculum) cu sensul de „posibil” și etimologia -able din limba franceză. Mergînd pe filieră etimologică, la adresa de internet http://www.cnrtl.fr/definition/-able, găsim definiția acestei particule în franceză cu toate variantele de sens și folosire din această limbă, inclusiv istoria completă și etimologia latină. După logica aceasta, pare admisibilă posibilitatea de a avea pe impozit(a) + abil(ă). Totuși, impozitabil ar trebui să fie o formare înăuntrul limbii române, pentru că nu există un cuvînt în limba franceză scris impositable, întrucît nu există impositer. Există doar imposer și, prin urmare, imposable.
  Nu este greu de văzut că acel -abil menționat în paragraful anterior este străin (neologic) și că înăuntrul limbii române nu servește la compuneri (derivări de adjective din rădăcini verbale). Toate cuvintele românești ce se termină în -abil sînt împrumuturi mai vechi sau mai noi din limba franceză, inclusiv impozabil, ce derivă din imposable. Toate dicționarele curente sînt în acord cu această etimologie. În concluzie, nu există un argument valid lingvistic pentru acceptarea lui impozitabil.
  În final, ca o notă suplimentară, MDA (2010, Vol. I, p. 1119) îl dă pe impozabil cu o primă atestare scrisă în volumul al II-lea din romanul lui George Călinescu „Enigma Otiliei”, p. 38, publicat în 1946.
  

joi, 21 ianuarie 2016

Ușor cu adverbul pe scări

  Deseori încerc să mă gîndesc la ce-aș putea să scriu original pe blog. Mă chinui să vin cu ceva nou și nu-mi iese. Cred că și subiectul acesta a mai fost tratat în probabil multe surse de specialitate (*). Încerc doar să imi pun amprenta și asupra lui cu exemplificare și argumentare proprii.
  Ce e incorect, dacă e ceva, în enunțul „Pungile de plastic sînt cele mai bine vîndute produse de la Mega Image, pentru că peste 80% dintre clienți le cumpără” ? Nu, nu fac reclamă la respectivul lanț de magazine. Aș fi făcut mai bine rost de o reclamă a lor aici pe blog și poate aș fi făcut și un ban. Revenind, multe adverbe și adjective sînt omografe: vorbește corect, enunț corect. Adverbul bine devine adjectiv într-un context popular ca un bărbat bine, se substantivează fără număr în prezența lui un sau a unui -le/-lui ca în celebrul „mai binele e dușmanul binelui”, dar este cu siguranță un adverb în enunțul dat spre analiză mai sus, cum explic mai jos.
  Ceea ce un vorbitor/cititor nu sesizează imediat este deosebirea esențială dintre următoarele enunțuri: „Pungile de plastic sînt cele mai bine vîndute produse” și „Pungile de plastic sînt cele mai vîndute produse”. Nu mă refer la gradul de corectitudine gramaticală, anume unul e, unul nu. Acest „cele mai” din enunțuri este o îmbinare tipică pentru formarea superlativului unui adjectiv ce stă pe lîngă un substantiv de gen feminin sau neutru plural ca în „cele mai bune cărți/scaune”. „Cele” este un articol demonstrativ adjectival cu declinare proprie: cel, cea, cei, cele (N, Ac.), celui, celei, celor (G, D). „Mai” e doar un biet adverb. Cum „vîndute” este un adjectiv provenit din participiul verbului „a vinde”, al doilea enunț, „cele mai vîndute produse”, este unul corect, adjectivul „vîndut” admițînd grade de comparație, în particular pe cel superlativ relativ. Acordul se face în număr între toate cele trei părți de vorbire.
  Acum bine este clar adverb în construcția „Am vîndut bine pasta de dinți ieri”, pentru că răspunde la întrebarea „cum am vîndut ?”  Dacă ne exprimăm „pasta de dinți vîndută bine ieri”, cuvîntul bine nu determină substantivul „pasta”, ci ne spune ceva concret (o caracterizare) despre acțiunea de vînzare, adică va răspunde la întrebarea „cum vîndută ?” Nu există vreun motiv de adjectivizare, pentru că bine nu spune nimic despre pastă (oricum, și pastă bine ar suna dubios rău). Adverbul bine admite grade de comparație relative, pe mai bine, mai puțin bine, cel mai bine și cel mai puțin bine, cele de inferioritate trecînd stilistic drept eufemisme pentru rău și cel mai rău. Acest cel este invariabil în formarea superlativului adverbelor: Ea/el muncește cel mai bine. Nu poți pur și simplu să emiți în aer sau în scris Ele muncesc cele mai bine, declinarea articolului necesitînd un acord după număr cu adjectivul ce-l urmează. Însă bine e adverb, nu adjectiv, n-are număr, ați înțeles ideea. Revenind acum, pasta de dinți vîndută bine ieri poate deveni mai bine vîndută azi și cel mai bine vîndută mîine, că ne-am propus o analiză doar pe trei zile. Prin urmare, corect este „pasta de dinți vîndută cel mai bine mîine va fi X”. Inversăm topica și afirmăm logic: „X va fi cel mai bine vîndută pastă de dinți mîine”. Printr-un substantiv la plural (produse) avem că: „Pungile de plastic sînt cel mai bine vîndute produse de la la Mega Image zi de zi”.
  Deci e greșit dpdv gramatical să spunem/scriem cele sau cea în loc de cel, cînd vorbim despre gradul superlativ relativ de superioritate al unui adverb. În orice context.

(*) După ce-am scris ce vedeți mai sus, am căutat prin ce-aveam la dispoziție în casă și-am găsit doar notița numită „Cea mai greu încercată” de la p. 63
a cărții „Ești COOL dacă vorbești corect” apărute sub egida Academiei Române la Editura Univers Enciclopedic Gold în 2014.

luni, 18 ianuarie 2016

Dragi cititoare,

  Promisesm o continuare. Să încep cu articolul „Dragi, drage” al d-nei Rodica Zafiu din România Literară, Nr. 20, 2010, rubrica „Păcatele limbii”, în care comentează norma strictă (dragi pentru pl. fem.) menționată de DOOM2 (2010, p. 255) dar și de DOOM (1982, p. 192). Dumneaei pleacă de la articolul Mioarei Avram din Limbă și Literatură (1979) reluat în Probleme ale Exprimării Corecte (1987, p. 103) și explică uzul curent al lui drage prin așa-numita hipercorectitudine (desinența -e pentru pluralul feminin ar fi elevată - argument fals, v. bănci. bărci, munci, pungi) și printr-o nevoie de diferențiere între genuri, deoarece desinența de plural -i pentru adjective și substantive nu permite identificarea genului: -i fiind specifică masculinului, pe cînd noul -e s-ar asocia invariabil cu femininul. Ca o notă proprie, Mioara Avram merge mai departe cu bunice și pisice (!). Dar norma actuală pentru aceste substantive derivate cu sufixul diminutival feminin -ică este uniform -ici: mămici, pisici, bunici, rîndunici și, cu voia dumneavoastră, păsărici. Evident, amică nu e am + ică.
  Argumentul istoric de uz menționat de d-na Zafiu (”În fine, trebuie să ţinem cont şi de istoria formelor în discuţie: în dicţionarul lui Frédéric Damé (Nouveau dictionnaire roumain-français, din 1893) se preciza că adjectivul drag are la plural formele dragi (la masculin) şi drage (la feminin); sintagma dragele mele era indicată ca atare şi tradusă „mes chéries". În epocă, forma drage era folosită de Alexandrescu („drage batalioane", ap. Dicţionarul limbii române, Tomul I, Litera D) sau de Eminescu („visul ţărei drage", în Opere, vol. IV, Poezii postume) etc.”) nu știu cît stă în picioare, pentru că, de exemplu, țară are (nu numai) în prezent pluralul tot în -i, țări, nu țăre. Formele folosite în limbă în secolul al XIX-lea nu mai constituie criterii de normă pentru limba ce-o vorbim în prezent, în măsura în care există argumente pentru modificarea ulterioară a lor. Ar mai fi de adăugat evidența: Dicționarele specializate pentru norme ortografice și morfologice stabilesc regulile în domeniul scrierii corecte, nu cele explicative sau bilingve. Anume, exact în acest caz avem de-a face cu o exemplificare multiplă: DLRM (1958, p. 260, probabil după DLRLC ce-l menționează pe drage doar ca plural al substantivului dragă cu sensul de iubită) se abate prin drage de la norma impusă de Micul dicționar ortografic din 1954 (p.100) ce-l recunoaște doar pe dragi, pe cînd DEX2 (1998, p. 317) nu respectă norma impusă de DOOM, sau IOOP (Ed. a V-a, 1995, p. 152), iar DEX2 revăzut din 2009 (2012) nu este la acest cuvînt în acord cu norma lui DOOM2 din 2005 (2010).
  Concluzia/recomandarea d-nei Zafiu este: „Poate că ar trebui, cu riscul de a complica o paradigmă, să păstrăm forma dragi ca plural feminin nearticulat şi să acceptăm forma drage pentru pluralul feminin urmat de articol (dragele, dragelor). În fond, adjectivul drag, componentă esenţială a formulelor de adresare afective, conţine deja o excepţie morfologică - forma dragă pentru vocativul masculin: dragă Tudor, dragă băiete, frate dragă...” Propunerea e ciudată, pentru că drag ar deveni singurul adjectiv care ar avea o formă morfologică derivată prin articularea uneia inexistente !!
  De fapt, prin acceptarea nejustificată într-un viitor DOOM3 a lui drage/dragele, nu e vorba, după mine, de o complicare a normei deja existente, sau de o nouă excepție în uzul lui drag (pe lîngă dragă Tudor), ci tocmai că s-ar realiza o abatere de la o regulă funcțională: larg, largă, largi / drag, dragă, dragi / vag, vagă, vagi, dar blege, pribege, pentru ca e-ul de plural vine natural dupa grupul -ea- ce apare în componența femininului, v. și sterp, stearpă, dar sterpe.
  Ar mai rămîne de lămurit de ce dragă (navă) nu are pluralul dragi, ci drage. În primul rînd, cuvintele nu au legătură etimologică, pentru că dragu din vechea slavă (prețios) ce-a dat adjectivul drag nu e legat de cuvîntul din engleza veche draggen (cu sensul de a trage) care l-a dat după secole pe franțuzescul drague, etimologia imediată a substantivului dragă (v. DEX). Nefiind înrudite, nici motive să existe formele de plural identice n-ar fi. Apoi, fragă, plagă, doagă vin toate din latină și nu au nici ele aceeași desinență de plural.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Dragă cititorule,

   Epoca scrisorilor a apus de mult, acum nici SMS-uri nu prea se mai dau. Dar se scriu mesaje electronice pe care le numim e-mailuri, nu ? O formulare obișnuită pentru mesajele neoficiale, familiare este „dragă X”, unde X e de obicei numele persoanei căreia i se scrie. Acum se pune problema dacă „dragă Mihai” e corect, sau e un dezacord, pentru că Mihai este un nume masculin, dar „dragă” e forma de feminin singular a adjectivului „drag”. De fapt, așa cum, din păcate, nu toată lumea știe, „drag” este un adjectiv cu trei, nu cu patru forme flexionare. „Drag”, „dragă”, „dragi”. „Drage” e forma de plural nearticulat a substantivului „dragă”, draga fiind nava ce decolmatează cursuri de apă. Celebra formulare „dragele mele” este o adresare neagramată către o mulțime de nave, nu către un grup de persoane de sex feminin.
   Că punctul ăsta e clarificat, rămîne de văzut cum „dragă Mihai” e corect. Acum și alte formulări tot corecte sînt: „dragă prietene”, „Mihai, dragă”. Substantivele „Mihai”, „prietene” sînt în cazul vocativ. Adjectivul trebuie acordat întrutotul cu substantivul, inclusiv în caz. Se înțelege astfel că „dragă” e un adjectiv în cazul vocativ. Dar ce înseamnă vocativul pentru un adjectiv ? Să încercăm la GALR (2005), pag. 149 din Vol. I: „Adjectivul drag are o situație specială, prezentînd la vocativ masculin sg. o desinență , identică cu cea de la feminin sg. (N, Ac, V), indiferent de poziția exprimată față de substantiv: dragă domnule!, domnule dragă! (ca și dragă soră!, soră dragă!). Același adjectiv este folosit și cu forma de vocativ omonimă cu nominativ-acuzativul: prietene drag!, drag prieten!, dragul mamei băiat!, dragul meu copil!, dar niciodată cu desinențele specifice de vocativ masculin: *drage prieten!. Cu desinența -ule se poate folosi adjectivul substantivizat (dragule!), dar nu *dragule prieten!. Utilizarea formei cu  pentru V m. sg. în cazul lui drag presupune obligatoriu ocurența (sic! - n. m.) unei mărci specifice de vocativ (-e sau -ule) la substantivul comun regent: dragă băiete/băiatule! sau băiete dragă! (nu și: *dragă băiat! sau *băiat dragă!). Substantivele proprii masculine pot avea sau nu o marcă de vocativ atunci cînd sînt însoțite de adjectivul dragă: dragă Ion!/Ioane!, dragă Radu!/Radule!”. Așadar. și aici situația e clară: dragă Mihai! e ca dragă Ion!, corect.
  Parcă nu e completă o scriere de-ale mele, dacă nu aduc și argumente istorice. L-am găsit pe drag în dicționarul enciclopedic al lui Candrea (1928, vol. al II-lea, D-G, p. 432) cu etimologia vsl. dragu și precizarea de mai sus din GALR „dinaintea unui vocativ, se întrebuințează forma feminină dragă pentru amîndouă genurile: dragă prietene! dragă tată! dragă surioară!”. La Șăineanu (1929, p. 219) găsim două articole distincte: drag ca adjectiv cu etimologia „Slav. DRAGU, scump, prețios”, apoi ca „dragă m. si f. termen de gingășie ce se dă indiferent bărbaților sau femeilor”. La Scriban (1939, p. 445) apare o notă etimologică mai largă, anume: „drag, -ă adj.pl. f. -i (vsl. dragu, bg. sîrb drag, de unde și ung. draga, scump)”. Și aici există notița despre forma particulară a vocativului: „Dragă! termen de gingășie invariabil uzitat numai la voc. singular adresat indiferent bărbaților sau femeilor”. 
  Cazul lui Mihai e închis, poate niște precizări despre Ana și Mihaela, dragele de ele, ar mai fi utile. VA URMA. 

duminică, 10 ianuarie 2016

Despre o teoremă

  Îmi place mult să scriu despre originea cuvintelor. De multe ori fizica și matematica mi-au servit drept inspirație, iar pentru nota aceasta aleg un cuvînt ceva mai cunoscut celor ce-au trecut prin școală.
  Cuvîntul teoremă nu are o atestare netă ca vechime în limba română, cel puțin după MDA (2010, Vol. al II-lea, p. 1200) care îl plasează în secolul al XIX-lea într-un manuscris al inginerului Alexandru Costinescu (1812-1872) numit Geometria pentru studenții... din Academia mihăileană [Academia a funcționat între 1835 și 1847 la Iași]. Cum profesorul Costinescu a început să predea în 15.09.1837, avem deci o estimare aproximativă a primei apariții, să spunem 1840. Forma actuală a cuvîntului apare de la Candrea (1927) Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, în volumul T-Z, la pagina 1289, pe cînd în dicționarul lui Treboniu Dictionariulu Limbei Romane (1876, p. 1458) îl găsim drept theorema cu pluralul theoremate (analog pluralului grecesc θεωρήματα - nota mea), cu originea latinescul theorema și, mai departe, grecescul θεώρημα. Etimologia dată de Candrea este franțuzescul théorème, aceasta fiind mai departe preluată de DLRM (1958, p. 855) și apoi de toate edițiile DEX. Apare și în DN3 (1986) la pagina 1071 sub forma: cf. fr. théorème, lat., gr. theorema. Scriban (1939, p. 1311) îi dă etimologia: vgr. theórema, d. theoréo, examinez. 
  Cum spuneam în articolul despre filozofie, influența franțuzească indubitabilă asupra limbii române se face treptat spre finalul secolului al XIX-lea, astfel încît multe cuvinte își migrează la nivel de dicționar etimologia imediată acceptată în acel moment de la cuvinte latinești sau grecești (v. Treboniu mai sus sau Diaconovich (Enciclopedia română. Volumul 3: Kemet-Zymotic, Sibiu, 1904, p. 1079) unde cuvîntul apare scris fără h, dar fiind dat ca provenind din limba greacă)) la cele franțuzești corespunzătoare. Pierderea lui h (nu doar din theoremă, dar și din theorie și alte cuvinte cu prefixul theo-) din scriere este o aplicare a principiului scrierii fonetice (același ce-a determinat scrierea filozofie pentru pronunția filozofie a cuvîntului scris filosofie) și o găsesc a fi evoluția naturală în limbă a cuvîntului. 
  Dacă multe dintre cuvinte au deci o variație a etimologiei imediate, teoremă fiind unul dintre ele, trebuie să mergem pe filieră istorică pentru a descoperi etimologia completă. Pentru aceasta ne ajută Dicționarul Tezaur al Limbii Franceze de la adresa http://atilf.atilf.fr/, unde notița etimologică a lui théorème este (în traducerea mea):„Împrumutat din latina epocii imperiale theorema = propoziție, greacă θεώρημα = ceea ce se poate contempla, obiect de studiu și de meditație, derivat din θεωρειν = a observa, a contempla. O traducere alternativă a cuvintelor din greaca veche ar mai fi (din engleză după Ernest Klein „A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language”, Vol. al II-lea, Elsevier, 1967, p. 1603) : θεώρημα = priveliște, spectacol, pentru că θεωρος = spectator. 

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Mr. X - un personaj ecscepțional

 Cartea doamnei Isabela Nedelcu 101 greșeli gramaticale conține în notița numărul trei de la paginile 28-29 regulile standard actuale de pronunție a literei x în cuvinte și exemple pentru aceste reguli. Sursa de inspirație a autoarei este DOOM2 (2005, retipărit în 2010), de unde redau aceste reguli (p. XXXVI) adăugînd exemple suplimentare:

 * Pronunțare cu grupul de sunete [ks] în patru situații:
   - cînd după x urmează o consoană (excursie, excepție, excelent);
   - la sfîrșit de cuvînt (lax, fix, pix, ax);
   - la început de cuvînt plus vocală (xilofon, xilograf, xerox);
   - uneori, între vocale, fără a exista o regulă (axă, laxativ, taxi).

 * Pronunțare cu grupul de sunete [gz] doar:
   - uneori, între vocale, fără a exista o regulă (examen, exista, exemplu).

 Păi variantele de mai sus nu epuizează toate posibilitățile, nu ? Cum rămîne cu situațiile cînd x urmează unei consoane, ca în numele istorice Xerxes și Artaxerx? Pentru a afla răspunsul, mergem și la DOOM (1982) și redăm de acolo (p. XII) regulile de ortoepie a lui x, de asemenea în cuvinte:

 * [ks] + consoană, la sfîrșit de cuvînt, la început de cuvînt + vocală și, uneori, între vocale.
 [gz] uneori, între vocale.

  Observăm că regulile sînt aceleași, deci nu găsim nici aici un răspuns. Mai rămîne de verificat originea acestor nume. Ele sînt adaptările în grafie latină a numelor grecești pentru mai mulți conducători ai vechiului imperiu Ahemenid. Astfel, vechii greci scriau Ξέρξης (xi, epsilon, ro, xi, eta, sigma) pentru numele Xerxes, prin urmare, ambii x din grafia curentă în limba română se pronunță [ks] în cele două nume. De fapt, grupul de sunete [gz] este o invenție a limbii franceze, netransferată total în limba română, vezi exemplele exiger -- exige, exigeant -- exigent. 


joi, 7 ianuarie 2016

Despre Bobotează

  Sincer, cînd m-am gîndit prima dată la originea acestui cuvînt (ieri, 06.01.2016), am crezut că vine cumva de la „botează” pronunțat de un bîlbîit. Vorbind serios, cuvîntul cu pricina face parte din familia celor cu etimologie să spunem în dispută. În ultima ediție din DEX2 (2009) e scris negru pe alb: „Probabil din apă + botează”. Doza de dubiu nu apare în DLRM (1958) -precursorul DEX-ului- unde este clar că provine „Din apă + botează” (p. 85).
  Mergînd și mai urmă la Scriban (SDLR mai jos, 1939, p. 181) dăm deja de o parte semificativă din răspuns: „Poate din Apă-botează, cum s'ar mai zice pin Ban. Hațeg, Maram, dacă nu din *Bogbotează, după vsl. Bogo-iavlenie, id., ori d. po- și botez. V. po- ).”
  Avem deci trei variante pentru etimologie, dintr-un foc. Merg mai departe la DER (1958-1966) al lui Alexandru Ciorănescu (CDER mai jos) unde cuvîntul este tratat exact după cum urmează: „ [...] Formație artificială, din sl. Bogŭ„Dumnezeu” și botează, constituită ca sl. Bogojavlenije „Bobotează” (Miklosich, Slaw. Elem., 15) și devenită pop., prin intermediul bisericii. Această explicație este tradițională de la Miklosich, dar a fost combătut constant de Pușcariu, Dacor., I, 437 și DAR (cf. REW 570), care pledează pentru apă-botează, formă care se aude încă în anumite regiuni din Trans., și pe care o consideră a fi cea primară. Totuși, această ultimă compunere cu greu ar putea fi autentică, deoarece este lipsită de sens (totdeauna s-a botezat cu apă, și nici un alt botez nu s-a numit altfel); este mai curînd o interpretare pop. a celei dinainte.". 
  Citindu-l și pe Tiktin (TDRG mai jos, 1903, Dicționar Român-German, Vol. I, p. 203) găsesc forma Boboteză cu explicația „LV. (literatura veche) auch (și) Bogoiavle'nie. [...] Et. Anscheinend Zusammensetzung v. ksl. (Aparent îmbinare a vechiului slavon) bogŭ <<Gott>> u. *bote'ză (v. a boteza').” 
  Pentru mine apare acum firesc întrebarea cum s-a ajuns de la o sumă de variante la una singură (cea din DEX) care este și cea mai îndepărtată de forma actuală, fiindcă particula bo- din structură nu este legată nicicum de apă. Dar sigur că DEX nu este versiunea oficială pentru o etimologie , ci DELR, ajuns de-abia la primul volum (literele A-B, EAR, București, 2011). Acest dicționar dă la pagina 252 următoarea versiune apropiată de cele de mai sus. Citez: „Et. nes. (etimologie nesigură), probabil apă-botează DA, CDDE 168, REW 570, CADE, DEX // Probabil apă-botează sau <--- po- + botez SDLR; rom. *bogbotează (v.sl. Bogŭ + rom. botează) TDRG, CDER 954.” 


 În esență o întrebare ca „De unde vine Bobotează ?” are un răspuns un pic complicat care începe cu „Păi ar fi vreo trei variante, mie plăcîndu-mi cea cu Bogŭ”.