Dragă cititorule,

   Epoca scrisorilor a apus de mult, acum nici SMS-uri nu prea se mai dau. Dar se scriu mesaje electronice pe care le numim e-mailuri, nu ? O formulare obișnuită pentru mesajele neoficiale, familiare este „dragă X”, unde X e de obicei numele persoanei căreia i se scrie. Acum se pune problema dacă „dragă Mihai” e corect, sau e un dezacord, pentru că Mihai este un nume masculin, dar „dragă” e forma de feminin singular a adjectivului „drag”. De fapt, așa cum, din păcate, nu toată lumea știe, „drag” este un adjectiv cu trei, nu cu patru forme flexionare. „Drag”, „dragă”, „dragi”. „Drage” e forma de plural nearticulat a substantivului „dragă”, draga fiind nava ce decolmatează cursuri de apă. Celebra formulare „dragele mele” este o adresare neagramată către o mulțime de nave, nu către un grup de persoane de sex feminin.
   Că punctul ăsta e clarificat, rămîne de văzut cum „dragă Mihai” e corect. Acum și alte formulări tot corecte sînt: „dragă prietene”, „Mihai, dragă”. Substantivele „Mihai”, „prietene” sînt în cazul vocativ. Adjectivul trebuie acordat întrutotul cu substantivul, inclusiv în caz. Se înțelege astfel că „dragă” e un adjectiv în cazul vocativ. Dar ce înseamnă vocativul pentru un adjectiv ? Să încercăm la GALR (2005), pag. 149 din Vol. I: „Adjectivul drag are o situație specială, prezentînd la vocativ masculin sg. o desinență -ă, identică cu cea de la feminin sg. (N, Ac, V), indiferent de poziția exprimată față de substantiv: dragă domnule!, domnule dragă! (ca și dragă soră!, soră dragă!). Același adjectiv este folosit și cu forma de vocativ omonimă cu nominativ-acuzativul: prietene drag!, drag prieten!, dragul mamei băiat!, dragul meu copil!, dar niciodată cu desinențele specifice de vocativ masculin: *drage prieten!. Cu desinența -ule se poate folosi adjectivul substantivizat (dragule!), dar nu *dragule prieten!. Utilizarea formei cu -ă pentru V m. sg. în cazul lui drag presupune obligatoriu ocurența (sic! - n. m.) unei mărci specifice de vocativ (-e sau -ule) la substantivul comun regent: dragă băiete/băiatule! sau băiete dragă! (nu și: *dragă băiat! sau *băiat dragă!). Substantivele proprii masculine pot avea sau nu o marcă de vocativ atunci cînd sînt însoțite de adjectivul dragă: dragă Ion!/Ioane!, dragă Radu!/Radule!”. Așadar. și aici situația e clară: dragă Mihai! e ca dragă Ion!, corect.
  Parcă nu e completă o scriere de-ale mele, dacă nu aduc și argumente istorice. L-am găsit pe drag în dicționarul enciclopedic al lui Candrea (1928, vol. al II-lea, D-G, p. 432) cu etimologia vsl. dragu și precizarea de mai sus din GALR „dinaintea unui vocativ, se întrebuințează forma feminină dragă pentru amîndouă genurile: dragă prietene! dragă tată! dragă surioară!”. La Șăineanu (1929, p. 219) găsim două articole distincte: drag ca adjectiv cu etimologia „Slav. DRAGU, scump, prețios”, apoi ca „dragă m. si f. termen de gingășie ce se dă indiferent bărbaților sau femeilor”. La Scriban (1939, p. 445) apare o notă etimologică mai largă, anume: „drag, -ă adj.pl. f. -i (vsl. dragu, bg. sîrb drag, de unde și ung. draga, scump)”. Și aici există notița despre forma particulară a vocativului: „Dragă! termen de gingășie invariabil uzitat numai la voc. singular adresat indiferent bărbaților sau femeilor”. 
  Cazul lui Mihai e închis, poate niște precizări despre Ana și Mihaela, dragele de ele, ar mai fi utile. VA URMA.