Translate

duminică, 7 februarie 2016

Un cuvînt impozant

  Deunăzi am văzut pe cineva ridicînd o problemă interesantă. Anume dacă noi plătim (uneori fără voia noastră) impozite, de ce veniturile noastre sînt impozabile, și nu impozitabile ? Ar trebui să plătim impozuri, sau măcar verbul să fie a impoza, nu-i așa ?
  Am putea mai întîi presupune că există un sufix adjectival -abil ce poate fi adăugat unei rădăcini verbale ca în ador-abil, aplic-abil, regret-abil. Acest sufix nu este stipulat în DN3, dar apare în MDN2000 (Fl. Marcu, Ed. Saeculum) cu sensul de „posibil” și etimologia -able din limba franceză. Mergînd pe filieră etimologică, la adresa de internet http://www.cnrtl.fr/definition/-able, găsim definiția acestei particule în franceză cu toate variantele de sens și folosire din această limbă, inclusiv istoria completă și etimologia latină. După logica aceasta, pare admisibilă posibilitatea de a avea pe impozit(a) + abil(ă). Totuși, impozitabil ar trebui să fie o formare înăuntrul limbii române, pentru că nu există un cuvînt în limba franceză scris impositable, întrucît nu există impositer. Există doar imposer și, prin urmare, imposable.
  Nu este greu de văzut că acel -abil menționat în paragraful anterior este străin (neologic) și că înăuntrul limbii române nu servește la compuneri (derivări de adjective din rădăcini verbale). Toate cuvintele românești ce se termină în -abil sînt împrumuturi mai vechi sau mai noi din limba franceză, inclusiv impozabil, ce derivă din imposable. Toate dicționarele curente sînt în acord cu această etimologie. În concluzie, nu există un argument valid lingvistic pentru acceptarea lui impozitabil.
  În final, ca o notă suplimentară, MDA (2010, Vol. I, p. 1119) îl dă pe impozabil cu o primă atestare scrisă în volumul al II-lea din romanul lui George Călinescu „Enigma Otiliei”, p. 38, publicat în 1946.
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu