Translate

luni, 19 iunie 2017

Sînt lingviștii noștri agramați în afara programului ?

  Eu mă mîndresc că am învățat timp de 5 ani fizică la Craiova și cred că fiecare persoană care a studiat în timpul facultății din pasiune ar trebui să simtă același lucru, indiferent de legătura dintre studii și ocupația sa actuală. Îmi imaginez (poate naiv) că oamenii dedicați întru totul profesiei lor (cum ar fi o absolventă de facultate de litere ce-și onorează studiile printr-un serviciu prezent la Institutul de Lingvistică al Academiei Române), ce au publicat cărți de gramatică fără coautor la Editura Universității din București, cred în folosirea corectă a normelor standard ale limbii literare și în afara îndatoririlor de serviciu.
  De fapt, dacă era sau nu la momentul scriiturii în timpul programului nu e chiar așa de important (deși activismul politic în timpul orelor de program pe bani publici nu este chiar recomandabil). Este vorba, în opinia mea, de consecvența cu care ești dator să protejezi limba scrisă corect, pentru că altfel „agramatul de net” nu e cu nimic inferior unui cercetător în lingvistică de la Academie. Doamna în cauză este lingvistă prin pregătire, ocupație și, după nivelul ridicat al publicațiilor, aparent și prin pasiune. Totuși, atunci cînd activează politic în (!) rețeaua de socializare Facebook, probabil scrie în grabă (sper că nu îi e teamă c-o prinde șefu'), altfel sînt greu de explicat cele două greșeli de exprimare de mai jos (adverbul „minimum” scris greșit „minim”, pleonasmul explicat acum 24 de ani în clasa a V-a „procent ... %”). Sau poate doamna în cauză folosește un dublu standard: cînd este la serviciu și muncește își ia haina de lingvistă, iar cînd polemizează pe internet (în grabă sau nu) pe cea de agramată, ca să nu pară ca un măgar printre oi.


miercuri, 7 iunie 2017

Etimologie tabu



Pentru că soția mi-a spus că ultimul articol a fost sec, m-am gîndit că următorul (cel pe care ați început deja să-l citiți) să fie mai atrăgător prin conținut, dacă nu prin stilul scrierii. Și această notă are legătură cu originea unui cuvînt.
Înainte să vă gîndiți prea tare la ceea ce am dorit să ascund în spatele cuvîntului „tabu” folosit în titlu, vă spun direct. Da, nu este un cuvînt obscen, ci unul destul de „cuminte”, un cuvînt pe care mulți dintre noi îl folosesc cu drag în caracterizarea unei persoane mai încete la minte. Cuvîntul „cretin”. Un adjectiv folosit mai ales substantivat pe care DEX-ul (orice ediție) îl definește ca sinonim cu idiot și imbecil, dar și cu sensul: suferind de cretinism, boală manifestată prin înapoiere mintală și subdezvoltare fizică cauzate de o insuficiență tiroidiană la vîrste fragede. Pentru că partea medicală nu este interesantă, aspectul jignitor pe care îl are în uzanța obișnuită acest cuvînt este ceea ce m-a determinat să îi caut originea. Evident, nu ?
DEX2 (2009) îi dă etimologia imediată franțuzescul crétin. Înainte să caut de unde provine crétin în limba franceză, dau o raită pe www.dexonline.ro și găsesc o notiță de origine mai dezvoltată a lui August Scriban (1939) pe care o redau prin citare din dicționarul său de la pagina 364: „(fr. crétin, d. chrétien, creștin, cum li s´aŭ părut Francejilor aceĭ creștinĭ vechĭ care se țineaŭ numaĭ de post și rugăcĭune). Idiot rachitic [!] și gușat. Fig. Idiot, tîmpit.”
Păi ce-am făcut, mă, nene, mă ? Cînd eram puștan învățînd pentru admiterea la liceu dădeam în glumă drept exemple de paronime cele două cuvinte, cretin și creștin, dar iată că de fapt gluma conținea un sîmbure mare de adevăr. Cele două cuvinte sînt înrudite ! Deci francezii le ziceau cretini creștinilor care se înfometau prin post și rugăciune... Că nota etimologică a lui Scriban e unică între dicționarele românești (de unde și interpretarea mea că ar fi tabu) nu e deloc surprinzător, dar francezii nu au o jenă în a scrie negru pe alb în Larousse: crétin, crétine - forme dialectale et péjorative du latin christianus, chrétien.
Atrag totuși atenția asupra folosirii expresiilor un bun cretin, cretinii au fost prigoniți de romani. Lipsește un ș în ele care le schimbă mult sensul curent.

duminică, 28 mai 2017

Nervi, nevroze și neuroni



    Tratînd într-un articol anterior transformarea ilegitimă a lui „picromigdală” în „pricomigdală”, am încercat să înțeleg dacă o astfel de transformare poate fi găsită și în alte cazuri. M-am oprit la cuvîntul „nerv”, cu etimologia imediată „nervus” din limba latină conform DEX2 (2009). Spre o mai largă comparație ne sînt indicate cuvintele curente „nervo” din limba italiană, „nerf” din cea franceză și „Nerv” din cea germană (DN3 – Marcu, Maneca – 1986).

    Structura pare simplă, dar de ce avem atunci nevroză, nevralgie, nevricos și nu nervoză, nervalgie, nervicos ? De ce există alternanța în limba română ? Pentru că, de fapt, aceste cuvinte cu „vr” în loc de „rv” au o etimologie pe filieră grecească. Să-l luăm pe nevroză cu etimologia imediată franțuzescul „névrose”. Scriban 1939 îl consideră pe acesta din urmă derivat din neogrecul „nevron”, la rîndul lui venind din cuvîntul „neuron” din greaca veche. Am făcut astfel legătura cu românescul „neuron”, pe care DEX2 îl dă pe filiera franțuzescului ”néurone”, dar DN3 îl include și pe neogrecul „nevron”.

    Ca să închidem bucla, mergem la etimologia lui „nervus”. O găsim în cartea lui Michiel de Vaan Etymological Dictionary of Latin and the other Italic Languages (Brill, Leiden, 2008) la pagina 407 unde este scris explicit: „Nervus probably stems from *neuros by metathesis. A similar development can be seen in parvus < *pauro-”. Avem de-a face deci cu o metateză înăuntrul limbii latine. Vorbind strict despre acest fapt, autorii A. Ernout și A. Meillet ai cărții Dictionnaire Etymologique de la Langue Latine. Histoire des Mots. (Ed. a III-a, 1951) spun și ei la pagina 779 că „Ces inversions semblent être le fait du vocabulaire <<populaire>>”. Deși ambele citate folosesc formule ce lasă loc de dubiu, eu conchid că neuron (ν ε υ ̃ ρ ο ν) este la originea lui nervus (sau neruus cum apare drept cuvînt titlu în Ernout op.cit.)
     Cum vorbirea neîngrijită curentă a ultimilor zeci de ani ne-a procopsit (!) cu „pricomigdală” drept normă ortografică, se pare că acest fenomen de alterare a surselor etimologice prin inversiune de sunete este un fenomen cu mult mai vechi, datînd de peste 2000 de ani.

miercuri, 5 aprilie 2017

Crescătoria de cuvinte greșite



   Ediția a doua a Dicționarului Explicativ al Limbii Române în versiunea mea din 1998 menționează la pagina 132 cuvîntul canisă drept un substantiv de gen feminin cu sensul de crescătorie de cîini și etimologie imediată cuvîntul din limba franceză canice. Cu exact aceeași formă este preluat și în ediția revizuită a DEX-ului din 2009, conform site-ului www.dexonline.ro. Un cuvînt inventat pe care, din cercetările proprii, l-am găsit atestat prima dată în Dicționarul Limbii Romîne Moderne din 1958 la pagina 112, de data aceasta fără mențiune etimologică (important!). Frecvența de folosire a acestui cuvînt nu este importantă pentru autorii primei ediții a DOOM din 1982 ce nu-l menționează, în schimb, autorii ediției a doua a DOOM din 2005 îl precizează la pagina 116 cu indicația de pronunție cu accentul pe „i”. Este de înțeles că această invenție poate fi clasificată ca un neologism, așa că l-am căutat în ediția a III-a a Dicționarului de Neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca din 1986 unde nu l-am găsit, în schimb, la pagina 176 am găsit cuvîntul canișă, cu același sens, cu precizarea că este un termen livresc, deci nu în limbajul cotidian, și în final cu etimologia imediată cuvîntul din limba franceză „caniche”.
   Dacă am găsit acest conflict - două forme de scriere cu exact același sens și etimologii diferite – mi-am propus să-l investighez. Acoperindu-le originea în dicționare, ar rămîne etimologia imediată. Cuvîntul „caniche” – sursă pentru cuvîntul nostru cu șă – desemnează în limba franceză numele unei rase de cîini cu părul creț cărora le place să se bălăcească în apă, anume caniș (grafie conform DOOM și DOOM2). Deci s-a luat un cuvînt franțuzesc ce ni-l furnizase pe caniș și i s-a modificat sensul prin extensie nu la crescătorie de cîini caniș, ci mai mult, la crescătorie de cîini (se subînțelege de orice rasă). Pînă aici nimic deosebit. Caut acum după canice în dicționarele oficiale franțuzești, TLFI și Dicționarul Academiei Franceze de la adresa http://www.cnrtl.fr/definition/, respectiv Larousse de la adresa http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais. Pauză. Cuvîntul nu există ! Este inexplicabil cum autorii DEX 1998 sau 2009 inventează un cuvînt într-o altă limbă. Merg la MDA (Micul Dicționar al Academiei în două volume) din 2010 și găsesc la pagina 286 din primul volum cuvîntul canisă cu același sens, dar etimologie imediată cuvîntul din limba franceză canise. Simt ceva în neregulă, fiindcă acest cuvînt s-ar pronunța în franceză cu z, caniz cu un „i” mai lung, deci ar fi trebuit să devină în română caniză, după celebrul filozofie. Merg iarăși la dicționarele de referință ale francezilor menționate anterior și... pauză ! Nici cuvîntul canise nu există. Autorii dicționarelor de prestigiu inventează cuvinte în altă limbă, doar din dorința de a nu scrie etimologie necunoscută pentru acest cuvînt cu s. Din fericire, cuvîntul canisă este omis de autorii Dicționarului Etimologic al Limbii Române (volumul al doilea, C-CIZMĂ, Editura Academiei Române, 2015) ce-l are doar pe caniș.  
    Cred că folosirea neaoșului crescătorie de cîini este recomandată pentru o persoană ce ține încă la graiul autentic, sau cel mult a variantei relativ fundamentate etimologic canișă.

marți, 31 ianuarie 2017

Să nu uităm să ne aducem aminte

   Cînd scriu rîndurile ăstea este 31 ianuarie 2017 şi se împlinesc 7 zile din 24 ianuarie, o zi de însemnatăte naţională de care este bine să ne amintim, sau s-o comemorăm …?!
   Întîiul meditator al ţării este suspectat (eu nu l-am auzit rostind respectivele cuvinte, doar am citit pe net – în 3 surse diferite, deşi probabil unii au copiat după alții, doar trăim în tara plagiatului pînă la cel mai înalt nivel…) că ar fi spus că ziua de 24 ianuarie 1859 trebuie comemorată, lucru care a stîrnit o indignare profundă a multor oameni, mai ales în mediul online. Indignarea este cauzată de faptul că, în accepţiunea populară, un eveniment ce este comemorat se subînţelege că a fost unul trist, gen au murit mulţi oameni. Ba chiar indignaţii susţin că întîiul sas al ţării trebuia să spună că evenimentul cu pricina trebuia sărbătorit sau celebrat, ca să folosesc un neologism strident menţionat şi mai jos.
   Bun, bun, dar masele de clevetitori nu au de multe ori proprietatea termenilor folosiţi, adică respectivii ce se indignează pe subiecte semantice nu cred că deschid prea des dicţionare, sau le deschid pe cele greşite (!).
   Sensul din DEX’09 pentru verbul “a comemora” (neologism francez după etimologia imediată din DEX ’09) este “Tranz. A celebra solemn amintirea unei personalități sau a unui eveniment important. – Din fr. commémorer, lat. commemorare.” Nicăieri în această definiţie nu se întelege o conotaţie nefericită a evenimentului în cauză despre care lingvistii spun că este celebrat. Atunci să mergem la definiţia din DEX’09 a verbului “a celebra”. Citez: “Tranz. 1. A săvârși cu solemnitate un act de însemnătate publică sau privată, în special o căsătorie; a oficia. 2. A sărbători (aducând elogii) un eveniment însemnat, o persoană etc. – Din fr. célébrer, lat. Celebrare”. Iarăşi lipseşte din definiţie conotaţia negativă, de catastrofă, de morţi, etc.
   Să concluzionez. În conformitate cu dicţionarul explicativ oficial al Academiei Române, varianta 2009, expresia “Astăzi comemorăm ziua de 24 ianuarie 1859” este perfect in Ordnung, aşa că detractorii stimabilului îl pot critica pentru altceva, cum ar fi de exemplu că ar fi platit prea mult impozit la fisc pentru meditaţiile la fizică, faţă de restul profesorilor meditatori din țară care platesc întotdeauna la fisc fics cît trebuie…